The European Voluntary Service or how to create a European family

Extra, extra, read all about it! 
EVS helps you find your place in the European family!

As being one of those Europeans that fully took advantage of the youth mobility opportunities across the continent by participating in various seminars, conferences, student weeks and youth exchanges, the decision to embark in an EVS adventure came almost naturally.

Before engaging in my one year long journey to Poland, I didn’t have much knowledge of the social reality of the country and for most part, Poland was just a section of the European map, with a tumultuous history. 

When people ask me how my EVS was, I still find it difficult to describe it in a single sentence, because looking back at the whole experience, I realize, now more than ever, that EVS will always be one of those stages in my life that helped me to truly connect, in an insightful way, to my own cultural identity and on a more larger extent, to my European one. Even today, I consider that EVS is and probably always be a big part of my becoming, as a more responsible and engaged citizen of an international community.

            In Poland I discovered that even if a society seems to function completely different, you will still find familiarities within bits and bobs of multiple cultures, that will give you a total sense of belonging.

I discovered that people from different places, with different social and cultural backgrounds can be united under the same roof by curiosity and the desire to share your own customs and traditions while contemplating the delights of this European mosaic of cultures. I discovered that no matter how different you may think people are, we are all connected by the same values, fears and expectations of life.

EVS made me realize that boundaries are just an administrative aspect and that nowadays people in Europe are more in touch with one another then they’ve probably ever been.

The best part of this experience and the one that I probably cherish the most, among the great friends I now have all over Europe and the great memories from amazing European cities that accompany me wherever I go, is this desire to get involved in all the projects that will give the future generations of European citizens the same opportunity of becoming curious about Europe, curiosity that would eventually lead to the developing of a true European identity.

(source: http://commentisfreewatch.files.wordpress.com/2011/01/extra_2010082896270.jpg)

Epistole pasagere despre aventurile Mădălinei prin Balcani

În zilele leneșe de vineri, când soarele năzare de după ditamai muntele ce îmi amuză diminețile în aste frânturi de lume, îmi zburdă prin minte cum că sunt prea ușor adaptabilă la noile situațiuni în care poposesc și că de o să am vreodată copii, o să-i bârâi la cap cu toate poveștile mele, mai mult sau mai puțin deocheate din diverse colțuri de lume.

Mă gândeam cum de se face că mă simt deja atât de acasă în locul ăsta, printre oamenii ăștia cu care împărtășesc o limbă care nu e a mea, pe fundal de controverse identitare și religioase, prea multe țigări și prea mult alcool, cum se face că nu sunt aici nici măcar de o săptămână, dar am impresia că au trecut luni în cap, mă fâțâi zdravănă pe străzile orașului, fără considerații rușinate la adresa privirilor furișe ale locuitorilor de drept ai urbei, printre străduțele centrului vechi, printre magazinele de suveniruri amestecate între Europa și Asia, între Croația și Turcia, între război și zilele noastre, printre mirosuri de cafea, mereu cafea, o eternă fascinație pentru îmbârligări sociale diurne pe fundal de cafea, printre pixuri construite din gloanțe, poze cu Tito, ironice sau nu, de-o parte și de alta a podului ce împarte orașul în partea croată și partea musulmană.

Nu mi-e foarte clar nici dacă aista îi realitatea sau doar o fugă constantă, departe de brutalitatea angoaselor mele existențiale de acasă, unde lucrurile nu se așează și nimic nu mi-e clar, ce vreau, cine sunt sau cine ar trebui să fiu.

Aici timpul are răbdare, chemarea la rugăciuni îmi gâdilă urechile și o adulmec ca pe un sunet domolitor, oamenii mă răsfață, mi se impun prea puține lucruri și mă simt mai integrată decât m-am simțit vreodată într-o comunitate de care nu aparțin.

Oamenii aici beau mult, beau de toate, fumează țigări tari și înlocuiesc apa cu cafeaua, de până la 5 ori pe zi. Tipii par să se aprindă și să se stingă repede, în viziunea clasică a conceptului, iar duduile, aceste Barbie ambulante brunete, își scot la paradă formele de care sunt poate prea conștiente.

Oamenii aici nu merg pe munte. Și nu merg pe jos. Poate pentru că sunt încă mine nedescoperite în munții ăștia, poate pentru că sunt prea agale în leneveala lor domoală, dar nici că îi vezi atrași într-un fel de cărăruile stâncoase ce se zăresc de colea din vale.

Oamenii aici vorbesc mult și vorbesc tare. Fetele au părul lung, toate-s trase la indigo-ul consumerismului vestimentar și mai toți tipii par a fi gata să de-a pe gât o sticlă de rachiu într-un minut jumate.

Cred despre români că sunt slabi la fotbal și despre românce că sunt urâte și prostituate.

E bizar, zilele mele se precipită în interacțiuni sociale cu iz de prejudecăți și stereotipuri. Și merg agale, mă holbez la tot ce am în jur și încerc să asimilez cât mai mult posibil.
Mă tem că sunt prea mulțumită de chestiile astea mici care mă determină să mă trezesc dimineața cu ditamai rânjetul pe față, visez mult, și ziua și noaptea, și nu-mi imaginez cum ar fi dacă m-aș opri vreodată din alergătura asta.
Nu știu exact cine sunt acum, dar cea de dinainte de toate lucrurile astea nici că mai există.

Dezordinea de toate zilele şi lanurile revizitate

Mă deranjează toate lucrurile care de fapt nu mă deranjează, îmi îngân în minte vorbe pe care nu le voi spune niciodată şi îmi amintesc de lucruri care ar fi trebuit să-mi zburde rapid din amintire. Nu mai ştiu cum şi când am devenit o instanţă amestecată în frământare şi iluzie.

Nu mai mi-e clar. Ştiu ceea ce nu ştiu şi transpun în scris ceea ce nu văd. 

Mai ţii minte când ne prefăceam că ştim, că lucrurile sunt clare şi că fumul din jurul nostru e de fapt fumul din zare?

Mintea mea e un organism viu, se agită, se contractă, aleargă în lung şi-n lat, de sus în jos şi de la stânga la dreapta, naşte monştri şi îi creşte la dimeniuni nemărginite, până când îşi fac loc în toate lăuntrele corpului meu, îl înhaţă, îl stăpânesc şi-l devorează într-o desfrânare incalculabilă.

Ţi-ai uitat mâna pe capul meu, într-un avânt de “va fi bine” şi corpul mi s-a sfărmat în molecule de încântare domoală, cutremurândă şi pentru o secundă prelungită am luat de-a bună tot ceea ce mi-ai spus. Am dat drumul frâielor, te-am numit împărat şi am început să respir sacadat, în ritmuri apăsate de porunca ta.

        Îmi tot spuneam că într-o zi o să începem o discuţie cu “mai ţii minte ziua aia când am vrut să-mi avânt atotputernicia …” în timp ce ni s-ar vântura prin faţa ochilor imaginea dimineţilor când soarele ploua peste noi în văpăi de căldură, de ne dureau ochii şi ne plângeam la unison, fiecare în propria sălbăticie că urâm oraşul ăsta, cu patimă şi ardoare, azi mai puţin decât ieri şi mâine mai mult decât azi.

      M-am domesticit. Şi lumea întreagă pare somnoroasă.

“Şi tu te avânţi în cutezări multiple”, mă întrebai în miez de noapte. “Doar ca să îmi potolesc înseninările mentale, tot timpul am crezut că întunericul se aşează mai simetric pe plaiurile mele mentale.”

Mă tot gândesc cum mi-ai jucat feste, perpetue, stinse în acid şi alinare.

Dar ţi-am detectat urâţeniile şi splendorile, le-am adunat în rotocoale micuţe până când s-au confundat cu aerul, cu cerul, cu universul în sine. Eşti gol.  

Într-o zi, vom ajunge într-un loc uitat de lume, în care soarelui îi va fi lene şi va fi plictisit de toţi şi toate, şi vom scoate din grămada de zile petrecute laolaltă, îndesate grosolan într-o desagă aruncată în colţul din dreapta al podului mental, dimineaţa aceea în care ne-am aruncat reciproc sub roţile unui tren şi ne-am tăvălit aproape orgasmic în propria agonie.

Şi dezgustul tău va fi dezgustul meu şi tot ce va mai rămâne în urma noastră va fi o dâră de confuzie mocirloasă pentru care nu va mai fi nimic de zis. 

O cronică a maleabilităţii sau a lipsei discernământului

N-am amintirea iernii trecute, ocazional rememorez doar izolările, sabotările si autoflagelările zilelor scurte, fluturânde, în care aşteptam nopţile pentru a-mi demara existenţa criptică şi bizară. Aici nopţile parcă vin mai repede şi întunericul parcă durează mai mult. Şi eu mă privesc faţetată diferit de fiecare dată prin ferestrele întunecate de atâta claritate. Toată experienţa asta, pe care mi-am dorit-o cuvântătoare şi decisă, a devenit poate chiar mai mult decât am intuit-o, mi-a balansat fundaţiile şi mi-a înghiontit fundamentele teoretizate în acţiuni sociale. Pentru că uneori propria aciditate mă înspăimântă mai mult decât să mă îmbărbăteze. Şi uneori parcă mi se acreşte de propriul cinism şi privesc mai închistat la urmele pe care oscilaţiile şi constantele nehotărâri mi le-au adâncit în piele. Am început să mă dumiresc că nu ei erau exerciţiile sociale, ci că eu am fost mereu propriul meu laborator de observaţie, un preambul al persoanei ce voi deveni, o devenire sigură a unei entităţi trainice şi desăvârşite. Într-un atunci încă îndepărtat bine, paginile vor fi mai curate, noul şi vechiul se vor aşeza cuminte unul lângă altul, fără oseminte dureroase sau prozaice şi fără pasaje grotesc de furtunoase.

Abundenţe capitulate şi alte povestiri

Desigilez mesaje virtuale în 2 timpi şi 3 mişcări, pierd ore de-a rândul citind frânturi care mă retrimit în ţară, pentru o secundă, mereu doar pentru o secundă, învăţ să merg desculţă pe pământuri noi, cuvintele nu mai îmi invadează agresiv simţurile, îţi dau brânci, nu îmi răspunzi, mă reclădesc doar ca să mă descompun, cu răgazuri lungi şi sunete bizare copiate şi asimilate ca fiind ale mele, dintotdeauna ale mele.
Şi cel mai mult, în legătură cu tine, îmi lipseşte camaderia noastră post-naufragică, irealitatea îmbibată în falsităţi pompoase şi superioare, împărtăşitul necrozat şi abundent în toi de noapte, lângă o fereastră închisă. Îmi aduc aminte că înainte de "trebuie" şi " îi musai", înainte de cotidianul ăsta furtunos şi imediat, înainte să fim ceea ce suntem azi, aveam disponibilitatea adolescentină, îmi permiteam, cu o atitudine burgheză, intimităţi ocazionale cu străinii de pe străzile oraşului şi înscrisurile mele erau mai personale şi mai puţin transparente.
Şi noaptea nu se scufunda în mahala, ci aluneca lejer, aproape dansând şi eu mă învăţam singură să trăiesc.

Intimităţile fostului urban

Iaca mă parolam despre diverse banalităţi mai importante decât toată lumea mea şi lumea lui la un loc şi dintr-o dată mi-am dat seama că îmi îngheaţă nasul în fiece zi, dimineaţa mai puţin decât seara şi că e prima sâmbătă, de când îmi plimb picioarele pe tărâmuri noi şi nespintecate în felurite amestecături de amintiri, în care răsăritul nu mă prinde în forfota unui autobuz matinal, prima sâmbătă în care nu mă port irascibil şi grosolan şi nebuneşte şi nu îmi vâr unghiile în sunete animalice.
Şi mi-am dat seama că cetăţenii acestui oraş, nu-i politicos să generalizez, cetăţenii, în marea lor parte, nu îmi înţeleg umorul, m-ar vârî cu măturoriul sub covor, pentru că adevărurile mele sunt prea vizuale şi tangibile.
Şi mi-am dat seama că sunt puţini cei ca tine, care îmi întorc vorbele, mă bulversează şi mă răstălmăcesc, mă dărâmă în bucăţi doar, doar ce-oi învăţa să mă reclădesc de una singură.
Atunci, în exacta secundă 47, mi-am dat seama că mi-e dor de tine şi că tare tolomaci mai fuserăm că nu am profitat de vremea în care am respirat aerul aceluiaşi urban.

Trage zăvorul la primul zumzet de lumină.

Închiderile deliberate au devenit din ce în ce mai rare în zilele astea lungi în care îmi poposesc nimicul în lene, obişnuinţă şi nepăsare. Uneori convieţuiesc în simbioză perfectă cu relaxarea şi starea de normalitate pasivă. O nelegiuire zdravană pe lista mea de not to do, never to do.
Puţine mai sunt nopţile în care freamătul mă răsuceşte pe toate părţile şi îmi îngână docte ce ar trebui să fie o constantă a eliberărilor mele mentale.

La început o făcea din plictiseală, pentru că voia să iasă din amorţeala realităţii şi pentru dumnezeu, voia să simtă, să palpite chiar şi o lecuţă, să vadă în roşu aprins. Dar exuberanţa euforiei e scurtă şi graniţa dintre extaz şi agonie e cel puţin ambiguă. Dar e prea târziu să mai pui pauză şi oricum nici nu ştii dacă vrei. Aşa că nu te opreşti, normalitatea devine doar un concept şi te hrăneşti cu groaza celorlalţi.

Neliniştea mea cu urme subterane şi elemente boemice e împopoţănată cu teorii terorizate de ziua în care doar să fiu fericită va fi suficient.
"I want to stay as close to the edge as I can without going over. Out on the edge you see all kinds of things you can't see from the center. "