Dezordinea de toate zilele şi lanurile revizitate

Mă deranjează toate lucrurile care de fapt nu mă deranjează, îmi îngân în minte vorbe pe care nu le voi spune niciodată şi îmi amintesc de lucruri care ar fi trebuit să-mi zburde rapid din amintire. Nu mai ştiu cum şi când am devenit o instanţă amestecată în frământare şi iluzie.

Nu mai mi-e clar. Ştiu ceea ce nu ştiu şi transpun în scris ceea ce nu văd. 

Mai ţii minte când ne prefăceam că ştim, că lucrurile sunt clare şi că fumul din jurul nostru e de fapt fumul din zare?

Mintea mea e un organism viu, se agită, se contractă, aleargă în lung şi-n lat, de sus în jos şi de la stânga la dreapta, naşte monştri şi îi creşte la dimeniuni nemărginite, până când îşi fac loc în toate lăuntrele corpului meu, îl înhaţă, îl stăpânesc şi-l devorează într-o desfrânare incalculabilă.

Ţi-ai uitat mâna pe capul meu, într-un avânt de “va fi bine” şi corpul mi s-a sfărmat în molecule de încântare domoală, cutremurândă şi pentru o secundă prelungită am luat de-a bună tot ceea ce mi-ai spus. Am dat drumul frâielor, te-am numit împărat şi am început să respir sacadat, în ritmuri apăsate de porunca ta.

        Îmi tot spuneam că într-o zi o să începem o discuţie cu “mai ţii minte ziua aia când am vrut să-mi avânt atotputernicia …” în timp ce ni s-ar vântura prin faţa ochilor imaginea dimineţilor când soarele ploua peste noi în văpăi de căldură, de ne dureau ochii şi ne plângeam la unison, fiecare în propria sălbăticie că urâm oraşul ăsta, cu patimă şi ardoare, azi mai puţin decât ieri şi mâine mai mult decât azi.

      M-am domesticit. Şi lumea întreagă pare somnoroasă.

“Şi tu te avânţi în cutezări multiple”, mă întrebai în miez de noapte. “Doar ca să îmi potolesc înseninările mentale, tot timpul am crezut că întunericul se aşează mai simetric pe plaiurile mele mentale.”

Mă tot gândesc cum mi-ai jucat feste, perpetue, stinse în acid şi alinare.

Dar ţi-am detectat urâţeniile şi splendorile, le-am adunat în rotocoale micuţe până când s-au confundat cu aerul, cu cerul, cu universul în sine. Eşti gol.  

Într-o zi, vom ajunge într-un loc uitat de lume, în care soarelui îi va fi lene şi va fi plictisit de toţi şi toate, şi vom scoate din grămada de zile petrecute laolaltă, îndesate grosolan într-o desagă aruncată în colţul din dreapta al podului mental, dimineaţa aceea în care ne-am aruncat reciproc sub roţile unui tren şi ne-am tăvălit aproape orgasmic în propria agonie.

Şi dezgustul tău va fi dezgustul meu şi tot ce va mai rămâne în urma noastră va fi o dâră de confuzie mocirloasă pentru care nu va mai fi nimic de zis.