Compoziţie ad-hoc abstrusă

Noul an universitar este urmat într-un mod mai mult sau mai puţin simbolic de alte începuturi. Aş putea enumera, fără să greşesc prea tare, începutul unui nou anotimp, (pariu că ista nu v-a trecut prin căpşoarele luminate) începutul unui nou sezon de premiere pe la teatre, opere şi asociaţii culturale şi pe un plan o leacă mai personal, începutul unei relaţii intime între mine şi noul meu cartier. Da, de anul acesta îmi fâlfâi liberă aripioarele dezmorţite prin Dristor. ( îmi este încă neclar motivul pentru care această afirmaţie mă trimite automat cu gândul la versul semi muzical "In Dristor ai pe cinevaaaa”). Lucrul pe care îl agreez cel mai tare la dânsul (cartierul, desigur) este caleaşca ce mă aşteaptă zilnic la poartă, în traducere postmodernistă, metroul care îşi întinde rădăcinile exact în faţa scării mele. Lucru genial, de altfel, dacă cugetezi lucid cu un pahar de Metaxa în faţa degetului mic de la mâna stângă. Aş avea totuşi o problemă. Rezumată metodic: tentativele mele de a nimeri "gura” potrivită s-au finalizat, toată săptămâna, cu o mare neizbândă. Frustarea mea recurge din ridicolul situaţiei: cum să ai metrou la scară şi să nu nimereşti ieşirea potrivită? Aşa că scrisei această înălţătoare istorisire pentru a declara în mod public (roşind de la nas în jos) că eu şi metroul de la Dristor avem o gravă problemă de comunicare. Prin urmare, sunt decisă să accept sfaturi, consiliere şi medicamente din gama Prozac. Sau poate se oferă un cetăţean concesiv cu ăi ce au probleme cu orientarea subpământeană să mă ia frumuşel de degetul mare şi să mă împingă spre lumină a.k.a. ieşirea cea bună.
Later edit: Telenovela comunicaţională şi-a jonglat soluţionarea apriat, fără dramatisme, lamentări ori dependenţe sobre sau umoristice.

(sursă fotografie)

Îndeletniciri văratice

Uite cum mi-am irosit 40 de minute din viaţă ţesălându-mi părul şi lungindu-mi genele, ca o veritabilă urmaşă a lui Eva. Spun irosit, pentru că este oricum mult prea cald şi probabil până la colţul blocului rimelul mi se va scurge pe faţă, transformându-mă în potenţiala nouă prietenă a celor din grupul emo, ce se strâng, fără greş în fiecare vineri în faţa mallului.
Şi pentru că oricum am fost abandonată (urăsc oamenii care nu răspund la mesaje, mailuri, telefoane) şi prin urmare pedepsită să fiu deprimată într-o zi de vară, îmi petrec existenţa în canapea fie cu un ochi în televizor, fie în calculator, fie cu amândoi pe o carte.
Cum se face că vara parcă zgomotul de la maşini se aude mai tare? Şi cum se face că toată lumea pleacă din oraş în căutare de himere nebănuite când se întâmplă atât de multe lucruri chiar aici?
Parol că scotocind prin boscheţii de la Romană ar putea fi o activitate plăcută. Poate am găsi chiar boschetul în care s-a împuşcat Urmuz.
Sau plimbatul cu metroul dintr-o parte într-alta a oraşului. Şi de ce nu se mai ţin bătăile cu flori ca în vremea vechilor Bucureşti?

Give me baby one more....book!

Vreau cartea, obiectul pur fizic. Nu banalul substitut virtual.
Vreau să o simt, să o miros, să o ating gentil, să recunosc printre paginile ei amprentele celor din alte lumi, vreau să mă pierd în cuvintele rostite de sute de entităţi înaintea mea. Vreau să mă simt prizonieră între coperţile ei rupte de timp.
Vreau să fiu posedată şi reposedată la infinit de cuvinte înlănţuite pe paginile îngălbenite, cu colţurile îndoite.

De fapt, ceea ce vreau sa subliniez este că ....a început Bookfest-ul, domne.

Artă urbană la o aruncătură de băţ

Pentru că întotdeauna găseşti orice altceva de făcut în loc să îţi termini ultimele 2 proiecte din anul I de facultate sau să înveţi pentru examenul ce se apropie cu paşi rapizi, o soluţie ieftină, atractivă şi interactivă (poate cu puţin noroc reuşeşte chiar să schimbe şi perspective) este "festivalul" (artei contemporane nu prea îi plac etichetările) de teatru stradal ce se desfăşoară zilele acestea...în locurile extrem de publice din Bucureşti. De ce atractiv? Pentru că scoate spaţiul urban bucureştean din monotonia zilnică, pentru că îl colorează în curcubee imaginare, pentru că îţi oferă posibilitatea să te transformi într-un exponat de muzeu mai mult sau mai puţin neobişnuit. Pentru că este un "altceva" la îndemâna oricui, fie că te îndrepţi obosit de la serviciu sau şcoală către casă, fie că te-ai săturat de obişnuitele ieşiri în baruri sau cluburi. Sau poate din simplul motiv că există şi un alt mod de a privi lucrurile.

Iniţiative cu caracter populist

Ieri am semnat condica prezent la acţiunea "Noaptea albă a muzeelor". M-am perindat năucă prin oraş în căutare de muzee, făcând slalom printre oameni, copii şi maşini. Şi asta pentru că bucureştenii par a fi extrem de receptivi la astfel de acţiuni. (probabil gratituitatea i-a atras în primă fază). Nu înţeteg totuşi de ce dacă insistă să se alinieze iniţiativei europene (ziua muzeelor) coordonatorii nu o fac în adevăratul sens al cuvântului. Am întâlnit angajaţi adormiţi, plictisiţi ,chiar iritaţi că au fost nevoiţi să îşi petreacă noaptea la serviciu, care la miezul nopţii fix au aplicat verdictul: "Muzeul s-a închis. Îndreptaţi-vă spre ieşire". În altă parte a oraşului am fost întâmpinaţi, noi tinerii dornici de culturalizare, de afişe care anunţau indisponibilitatea tehnică, dar care specificau că deşi azi nu este deschis a fost totuşi intrarea liberă pe 10 mai. Important este de altfel ca publicul să reţină disponibilitatea instituţiei respective în alte ocazii. Pentru că faptele din trecut depun mărturie şi pentru activitatea din prezent. Uşor dezamăgită, uşor deshidratată, am lăudat totuşi agitaţia de pe străzile capitalei la 3 dimineaţa. De data aceasta Bucureştii au fost treziţi din obişnuitul somn nu doar de copii teribilişti urbani, personaje dubioase dar pitoreşti sau animale nocturne ci şi de respectabili cetăţeni cu odrasle de mână.

Bohemian: se poartă festivităţile de absolvire.

Dacă aţi trecut săptămâna aceasta prin zona Universităţii sau Romană probabil aţi remarcat mulţimile de studenţi (în ani terminali ) lăfăindu-şi mândri togile.
+ pauză de curăţat unghiile +
Oja neagră se curăţă prea greu. Renunţ şi revin la subiectul iniţial.
Cum spuneam...studenţi exuberanţi dansând pe străzi, probabil dintr-o dorinţă ascunsă de a fi omagiaţi de lumea întreagă. Sau poate doreau doar să-şi împărtăşească bucuria cu restul lumii.
Gândindu-mă în perspectivă, probabil şi eu m-aş simţi tentată să adopt acelaşi comportament. Societatea ar trebui să poată fii capabilă să participe pozitiv la împlinirea dezvoltării profesionale a unei noi generaţii.
Aş mai putea vorbi de simpatia care mi-a trezit-o bătrânul ce i-a oprit, pe stradă, să-i felicite cu entuziasm şi încredere pe absolvenţii Facultăţii de Administraţie Publică, din cadrul S.N.S.P.A sau despre faptul că mă las absorbită frenetic de tradiţia americană cu togile, sau cum mi se pare al naibii de greu să porneşti optimist către noi începuturi când schimbările sunt atât de înfricoşătoare şi despre amintirile scoase de la naftalină în legătură cu ultima zi din şcoala generală sau din liceu, dar mi-e tare teamă că, azi, aş putea cădea în melodramatism.
Prin urmare, mă opresc aici. Mă înclin.