Parabola microbuzului

Perioada februarie - martie a fost inundată în optimism profesional. Simţeam un avânt puternic din spate şi vocea omuleţului din urechea stângă ce mă ovaţiona gălăgios: " Şi ce dacă încă eşti timorată la interviuri şi nu ai un cv de mărimea cărţilor lui Dostoievski? It's all about second changes. Şi d-astea or să mai tot vină". Şi uite aşa ţopăiam eu pe stradă, sorbind cuvintele omuleţului şi imaginându-mi reuşite profesionale de anvergură, schimbări de mentalităţi, zile în care de drag te trezeşti la 6 dimineaţa numa' ca să te reîntorci la proiecte cu impact social major. ( ce să mai - mă şi vedeam pe o scenă mulţumind mamei pentru că m-a făcut individă cu picioarele bine înfipte în pământ) Toate bune până astăzi - 15 martie 2009 - când am fost reintrodusă într-o manieră brutală în starea de negativism profesional acut. Şi povestea începe aşa: Ghidată de ispita casei părinteşti, m-am îndreptat spre Eroii Revoluţiei, târâş grăbiş, cu scopul de a mă instala într-un autocar, pe un aşezământ cu vedere (a.k.a un loc la geam) şi de a continua lecturatul cărţuliei pe care o tot amân de câteva luni. Bun. Numa' că odată ajunsă în locul de rendez-vous observai că respectivul domn autocar tocmai ce decola. "Bummer", declar eu pentru sine-mi, "acum trebuie să mai aştept o juma' de oră". ( dacă îmi permiteţi, o să presupun că sunteţi novici în d-ale transportului către Giurgiu şi o să vă lămuresc că nu mai există tren, ce nu ocoleşte timp de 2 ore, direct către măritul municipiu de la inundaţiile din anii trecuţi / mai că ai crede că noi ca giurgiuveni suntem în tratative bune cu Dunărea, dar iacă nu/ astfel că mai rămâne doar soluţia cu autocarele/microbuzele.) Dar tocmai atunci când priveam eu îngândurată linia de tramvai, vine un nene la mine ( să-i zic "domn"?) : "Spre Giurgiu, donşoară?" Probabil i s-a părut că mimez un "da" pentru că a continuat "Haida!". Încă puţin surprinsă, îl urmez pe cetăţean mai după colţ, unde aştepta taciturn un microbuz ce părea să fi supravieţuit ultimului război mondial. "Eh, cel puţin ajung mai repede acasă" îmi dau eu încurajarea. Purced la îmbarcarea în microbuzul îmbibat în arome felurite, în timp ce respectivul cetăţean slash şofer culegea potenţiali pasageri prin aceeaşi metodă militărească. Acţiunea de persuadare a fost încheiată rapid aşa că în 10 minute eram ready to roll. Ţop hop, rapid peste linia de tramvai, ţop hop tăindu-i faţa unui alt cetăţean cu maşina în trafic, ce nu s-a sfiit să îşi prezinte nemulţumirea în mod plastic, ţop hop ajungem la ieşirea din Bucureşti. (okey, trebuie să încetez să mai spun "ţop hop"). Având în vedere că locurile nu fuseseră ocupate integral (motivul aveam să-l aflu mai târziu. se pare că respectivul nu plătise cotizaţia la Societatea Anonimă a Şoferilor de Microbuze Giurgiu, prin urmare nu putea participa la programul cu jumătatea de oră, de care vă spusei mai înainte) nenea şofer a oprit pentru a integra veseliei aromelor din microbuz şi pe nişte indivizi ce purtau voioşi la teacă sticlele cu coniac. " O să fie bine, atâta vreme cât se aşează în spate şi nu îmi răvăşesc aura", zic eu. Însă uitai să precizez că pe locurile din spatele meu se aflau nişte domniţe ce discutau grav despre dificultatea studiilor în cadrul liceului din Călugăreni, unde activau, şi despre cum o să fie gospodăria dânselor când vor fi înnobilate cu statutul de muiere măritată. "Fată, să vezi ce mi-a zis mie taică-miu. Fată, să vezi, cică, dacă nu-l fac de ruşine în sat, cică îmi face cea mai mişto nuntă. Cu maşini d-alea mişto, fată." Dar divaghez. Mă-ntorc la indivizii cu răchiul. Aceşti distinşi şi onorabili cavaleri au fost atraşi automat (precum muştele la...) de zâmbetele prostatice ale ocupantelor locurilor din spatele meu. Domni cu experienţă vădită de viaţă , au purces la curtări conversaţionale. " Să moară George, pisi, da dă unde eşti ? n-ai şi tu un id dă mess?" " Să moară George, da cum tă cheamă?" George, odraslă a lui Dumnezeu, desigur, avea să devină laitmotivul întregii conversaţii, după cum bine urma să aflu. Conversaţia a înaintat pe tărâmuri existenţialiste, asupra mutabilităţii sinelui: "Păsărică, hai să facem o poză. Mergem sâmbăta viitoare la discotecă?"
Iertare, chiar şi relatarea discuţiei îmi provoacă eroziuni mentale. Prin urmare, trec direct la motivul izbucnirii negativismului.
Cum va fi posibil în relativul viitor să reuşească o campanie de relaţii publice să modifice comportamente, să stimuleze schimbări de mentalităţi sau să responsabilizeze având în vedere că jumătate (sau mai mult) din populaţia ţării este formată din tocmai acest tip de indivizi?
Parol că demersurile specialiştilor în relaţii publice din România sunt sortite apodictic eşecului.
Sursă foto

Istorisiri cu şi despre metrou II

Poate vă amintiţi acţiunea despre care vă povesteam referitor la utilizarea civilizată a scărilor rulante. Ei bine, m-am gândit că o astfel de acţiune ar trebui extinsă şi la nivelului conduitei în metrou. Supun atenţiei câteva reguli simpliste ce se doresc respectate în timpul utilizării acestui mijloc de transport (şi nu numai):
- ascultatul muzicii la un volum scăzut (poate că nu este teribil de evident, însă există persoane care rezervă timpul petrecut în metrou lecturii, studiului, meditatului asupra paradigmelor interculturale, asupra clivajului dintre pulsiunile erotice si cele distructive, sau pur şi simplu dormitatului. dacă nu vrei să ţi se sforăie în urechi, mai bine ţi-ai comprima tentaţia de a-i forţa pe cei din jur să-ţi tolereze muzica);
- respectarea unei minime doze de discreţie (chiar nu este necesar să învălui aerul şi aşa irespirabil cu bancuri stupide sau povestiri năstruşnice din viaţa ta. poate ai impresia că în acest mod obţii cele 15 minute de faimă, însă îmi pare rău să te anunţ că de fapt chiar nu îi pasă nimănui.);
- renunţarea la tentativa de a obţine contact fizic cu persoane necunoscute,în timpul aglomeraţiei din orele de vârf( rezolvarea nevoii de afecţiune ar fi adoptarea unui căţel comunitar).
În altă ordine de idei, având în vedere faptul că mulţi dintre noi ne petrecem între 20 de minute - 2 ore zilnic utilizând metroul, poate ar trebui abordată o viziune mai complexă asupra acestuia.
(surse fotografii )

Istorisiri cu şi despre metrou

Ştiţi cum copiii sunt învăţaţi (în cazurile cele mai fericite) să se spele pe mâini, pe dinţi după fiecare masă, să traverseze numai când apare culoarea verde? Pentru zgâmboii din Bucureşti ar trebui să se introducă o nouă regulă socială de bună conduită: respectarea regulilor de utilizare corectă a scărilor rulante. Am zis!
"Metroul Greu si Asociatia pentru Dezvoltare Urbana sustine mersul civilizat pe scarile rulante de la metrou. Veniti sambata, 22.noiembrie in statia Unirii 2, intre orele 11.00 si 12.00 si ajutati-ne sa dam exemplu de cum se circula corect pe scara rulanta. Evenimentul "Stationati pe partea dreapta" se va desfasura in prezenta voluntarilor si a mass-media."

Joaca de-a concluziile

Tocmai ce terminai de lecturat o carte pe care probabil voi fi nevoită să o reiau de cel puţin 2 ori pentru a o înţelege în totalitate. Cugetări asupra acesteia ( îmi permit să adaug o notă extrem de familiară pentru că mai mereu devin intimă cu un autor pe care îl descopăr în mai mult de 2 ocazii ) :
- sunt aproape sigură că nu sunt exagerat de generalistă când afirm că românii sunt printre neamurile cele mai reticente la schimbare;
- intensitatea hotărârilor spontane se pierde în lamentări comode sau în aplicarea unei norme colective la nivel individual. ( hate something, change something.)
- poate că revoluţia socială ar trebui impulsionată printr-o transformare a sistemului democratic (ce ne-a oferit doar posibilitatea unei timide comparaţii cu sistemul dictatorial - să-i zicem, în termeni moderni de a ne ascunde după deget, semiprezidenţial ) ce ne-ar înglobi drepturile, dar ne-ar orienta într-o direcţie progresistă către alinierea la startul competiţiei statelor civilizate.
Meditaţii încheiate şi agăţate-n cui.

Deducţii frivole pretomnatice

Azi a fost o zi bună, lipsită de eternizarea prezentului, de realizarea unor proiecţii romantice, fără fluturaşi răi în stomac, fără senzaţii de efervescenţă mentală, fără clovni mamonici care să îţi gâdile tălpile în timp ce te ghemuieşti fricoasă sub un cearşaf cu flori mov. Nu, azi - zi bună (sau fastă, dacă doriţi). Îndeplinind activităţile văratice obişnuite ( pentru că refuz să accept că vara a trecut şi că voi fi nevoită să îmi încătuşez membrele inferioare în alt tip de încălţăminte decât cel specific verii), încercând să mă detaşez de o stare de plictis total am purces la vizionarea unei pelicule. So far toate bune şi frumoase. Numai că nu înţeleg de ce mă încăpăţânez să vizionez filme cu tentă comico romantică, extrem de banal de comerciale. Sinopsa e cunoscută: ea/el te părăseşte pentru o gâsculiţă/ păpuşel ce poartă straie mai transparente decât tine, lucru care te împinge automat către o depresie / beţie/ experienţă sexuală cu vecinul/ vecina de la 2, vânzătorul/ vânzătoarea de automobile mâna a doua sau prinţul/ prinţesa unei insule necunoscute din oceanul Atlantic, ce, printr-o pasă extrem de teatralicos favorabilă a destinului, se dovedeşte a fi chiar the one. Şi se mai face că în acest gen de filme, tipa părăsită mai are şi un motan/ papagal sau prieten gay (la alegere). Bun...exact la această chestiune doream să ajung. Cum se face că respectiva, alias fata bună părăsită pe nedrept, întotdeauna îşi prezintă dezinvolt nurii în faţa prietenului gay? Oare pentru că este ferm convinsă că acesta s-a eliberat pentru eternitate de hormoneii a căror prezenţă ar fi determinat-o ca măcar să roşească timid la ideea de a se dezgoli în prezenţa lui? Nu am avut până acum ocazia să devin extrem de intimă cu un tip gay şi prin urmare să îmi demonstrez că aş simţi aceeaşi nonşalanţă în ceea ce priveşte prezenţa hainelor în timpul conversaţiilor, dar mă gândesc că un minim de bisexualitate încă mai este încorporat în conştiinţa persoanelor gay. De fapt, eu sunt ferm convinsă că noi toţi suntem bisexuali, numai că unii dintre noi îşi reprimă în mod voit această natură. Yupp.

Euforia simplităţii sau contorsionarea realităţii

Există persoane de care ai vrea automat să te îndrăgosteşti. La modul acela copilăresc, ca de o păpuşă frumoasă din porţelan sau de o acadea mare şi verde. Te simţi automat atras de ele şi parcă vă găsiţi într-o mulţime de alţi oameni. Parcă sunteţi uniţi de un fir imaginar (să nu o numim totuşi chimie deşi tenta sexuală e reală) în aceeaşi direcţie. ( în cazul ăsta gravitaţia nu acţionează ca o curvă {pardon pentru descărcarea de limbaj colorat pentru cei slabi de înger, pudici sau snobi} cum face în cele mai multe dintre situaţii - cel mai simplu exemplu este împiedicarea sistematică a zborului.) Sunt acei oameni cu care poţi vorbi despre orice, oricând, pentru că te fac să te simţi total în largul tău şi ajungi chiar să le mărturiseşti fanteziile cele mai absurde pe care nu ai fi crezut vreodată că le poţi mărturisi unei persoane mai devreme de câteva luni de relaţie temeinică.
Sunt persoanele pe care simţi nevoia să le îmbrăţişezi poate mai des decât ar trebui şi pe care le întâmpini întotdeauna cu un surâs (indiferent dacă e zi nefastă ori ba sau dacă părul îţi stă absolut înfiorător).
Şi te îndrăgosteşti progresiv cu cât afli mai multe detalii despre viaţa lor, detalii pe care începi să le adori şi cărora le duci dorul în lunile singuratice de iarnă. Sau poate te îndrăgosteşti înainte de a le cunoaşte, doar pentru că ai citit înscrieri din jurnale sau le-ai zărit o secundă într-un colţ de lume, ochii vi s-au intersectat şi în exact acel moment aţi simţit că sunteţi conectaţi într-o altă dimensiune a universului. (Nu, nu sună a stalking. Pas du tout. Se numeşte conectare profundă.)
And that makes me wonder: cum oare este posibil să ajungi la o stare de suficienţă (sau exaltare dacă doriţi) într-o singură relaţie?
Chiar putem avea pretenţia că o singură persoană ne poate completa într-un totul?
Nu provocăm prea mult mâna destinului în tentativa noastră de a găsi Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene într-o lume aflată sub o iminentă inautenticitate? Încep să îmi inrădacinez teoria conform căreia nu este sănătos să îţi limitezi orizonturile doar spre perfecţiune.

Before sunrise - reflecţii mai mult sau mai puţin calculate

Cred că oamenii suferă de singurătate. Oamenii în general. Nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele trecute. Nici dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele viitoare. Dar pe ce îmi bazez afirmaţia? Care sunt argumentele solide care să îmi susţină teoria?
Nu cred că am. Poate doar faptul că am remarcat tendinţa universală a oamenilor de a realiza proiecţii romantice asupra lucrurilor. ( proiecţii de genul - “ probabil că ploaia o să mă ude leoarcă şi o să fac o mare baltă în jurul meu în metrou, dar e romantic ca picăturile să îţi sărute genele;
sau - aş putea să îi pun zahăr în cafea, dar sunt sigură că o să i se pară oricum dulce pentru că mă are pe mine lângă el în dimineaţă asta;
ori - dacă e apus, soare, mare şi o scoică te zgârie, lin sau nu, probabil e momentul oportun să îi declar dragostea.
Nici nu mai e nevoie să vorbesc despre toate clişeele astea pe care le întâlnim prin filme. )
Sau să viseze cu ochii deschişi. Sau încercarea de a se izbi de ceilalţi în metrouri sau pasaje, din dorinţa, nerecunoscută mai mult ca sigur, de a simţi atingerea cuiva. Chiar şi a unui străin.
Lucru care mă face să mă întreb de ce relaţiile interumane sunt atât de complicate. De ce naturaleţea apare doar după zile, nopţi şi împărţirea unei prime căni cu ceai? Complicaţiile apar din vina noastră, desigur, dar chiar trebuie să devină un mecanism patologic? Sunt generaţiile viitoare predestinate să îşi piardă pe vecie intimitatea şi capacitatea de a comunica? Regresiunea psihică va fi datorată parţial singurătăţii? Prea multe întrebări pentru o minte ce îmbătrâneşte mecanic.
Simple lesson of the day: hug more and hug longer.

Concluzii succinte referitor la noaptea institutelor culturale

i. Nu e prea fun dacă nu participi într-un număr cât mai mare ;

ii. Gratuitatea poate conduce la haos şi kitch;

iii. E indicat să îţi alegi un singur public ţintă şi să depui efort pentru a satisface doleanţele acestuia;

iv. Bulevardul Daciei nu este luminat noaptea. Al naibii de iritant;

v. Muzicalurile frantuzeşti contemporane nu sunt prea reuşite;

vi. Românii îşi reprimă în mod automat natura bisexuală;

vii. Românii sunt excesiv de homofobi.

Voluptate casabilă, făcută falduri şi creţuri – exorcism al spaimei de prejudecăţi.

O incursiune mai mult sau mai puţin revelatoare în lumea galeriilor de artă bucureştene mi-a oferit ocazia unei timide analize sociale.
Astfel, un bărbat trecut de 40 de ani, plictisit de experienţa vieţii, incult în ale simţurilor, puţin voyerist, privea nelămurit galeria de nuduri încadrate perfect în ramă.
Cineva spunea că un om va aprecia calitatea unor nuduri sub formă de artă, doar după ce va lăsa deoparte voluptatea cărnii.
Privim mai întâi cu ochii de animal şi apoi cu cei de fiinţe raţionale.
Prin urmare, o expoziţie de fotografii ce ilustrează nuduri nu e numai un exerciţiu de dat cu presupusul în legătură cu verosimila calitate a fotografiilor şi realul talent al autorului ci şi o posibilitate de a compara, imita, de a stârni dorinţe, în ultimă instanţă.
În ceea ce mă priveşte, încă nu m-am decis dacă voyeurismul se manifestă în privinţa practicilor sexuale sau în privinţa celor sociale.
Şi asta pentru că lumea este un întreg laborator de observaţie.

Nu este prejudecată. Doar nu te plac.

Sunt oare eu singura care a observat faptul că la facultate, atunci când te prezinţi, nu mai e suficient să spui doar numele, ci şi zona/localitatea din care eşti? Şi nu neapărat pentru că interlocutorii nu ar reţine numele tău sau pentru că unele dintre acestea au fost atât de folosite într-o anumită perioadă (deşi este adevărat. Cât de puţin originali au putut fi părinţii din 1987/1988/1989? Câţi Andrei, Alexi sau Andre poţi cunoaşte într-o viaţă? Se poate oare ajunge, undeva pe parcurs, la saturaţie?) încât ar fi derutaţi de posibila repetiţie.
Ci datorită faptului că judecăm persoanele şi din acest punct de vedere. Aproape toţi avem cel puţin o prejudecată. Şi cum domeniul prejudecăţilor este atât de larg, zona geografică din care provii de ce ar face o excepţie?
Clasificare? Greu de făcut, dar sunt cunoscute prejudecăţile oltenilor împotriva moldovenilor, ale moldovenilor împotriva oltenilor, muntenilor împotriva maghiarilor şi lista poate continua până la nivel de oraş.
Am cunoscut numeroase persoane care spuneau că detestă bucureştenii pentru că sunt atât de....bucureşteni. N-am avut totuşi curiozitatea să îi intreb ce înţeleg ei prin „atât de bucureşteni”.
Întrebarea este : care ar putea fi metodele prin care noi, oamenii, am putea scăpa măcar de jumate din prejudecăţile pe care le considerăm mai mult sau mai puţin justificate?
Sau poate ar trebui să ne lăsăm mai întâi convinşi să ne dorim să renunţăm la acestea.
La o adică.....nu sunt giuvaeruri preţioase. Sau.....da?