Joaca de-a concluziile

Tocmai ce terminai de lecturat o carte pe care probabil voi fi nevoită să o reiau de cel puţin 2 ori pentru a o înţelege în totalitate. Cugetări asupra acesteia ( îmi permit să adaug o notă extrem de familiară pentru că mai mereu devin intimă cu un autor pe care îl descopăr în mai mult de 2 ocazii ) :
- sunt aproape sigură că nu sunt exagerat de generalistă când afirm că românii sunt printre neamurile cele mai reticente la schimbare;
- intensitatea hotărârilor spontane se pierde în lamentări comode sau în aplicarea unei norme colective la nivel individual. ( hate something, change something.)
- poate că revoluţia socială ar trebui impulsionată printr-o transformare a sistemului democratic (ce ne-a oferit doar posibilitatea unei timide comparaţii cu sistemul dictatorial - să-i zicem, în termeni moderni de a ne ascunde după deget, semiprezidenţial ) ce ne-ar înglobi drepturile, dar ne-ar orienta într-o direcţie progresistă către alinierea la startul competiţiei statelor civilizate.
Meditaţii încheiate şi agăţate-n cui.

În prag de an II

Ţin bine minte. Anul trecut, cam în aceeaşi perioadă, mă zbăteam între incertitudini decizionale de toate culorile, formele şi mărimile. Mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă în ceea ce priveşte facultatea, locaţia şi desigur dacă voi reuşi să fac faţă cel puţin satisfăcător valului de schimbări. Iar asta pentru că niciodată nu am fost prea grozavă la a întâmpina cu naturaleţe schimbările. Mereu am oscilat între spontaneitate şi meditare, între un eu constant incert şi negativist şi un sine dornic de aventură şi schimbare. Mutatul în Bucureşti, cu toate simbolismele, penitenţele asumate şi auto-impuse ce au urmat de la sine şi începutul facultăţii au trecut în acelaşi ritm alert. Nesiguranţele de început au fost urmate de îngrijorările în ceea ce priveşte finalizarea proiectelor, capacitatea de a mă ridica la un anumit nivel (impus fie de mediul academic, fie de mine) sau cea de a interacţiona cât mai eficient.
Îmi aduc aminte cum la mai toate seminariile din semestrul I, profesorii erau intrigaţi în legătură cu motivele alegerii acestei facultăţi în defavoarea altora. Răspunsul nu l-am aflat în totalitate decât după finalizarea unui an de studiu.
E simplu:
- pentru că a fost, este şi în mod cert va fi o provocare;
- pentru că mă determină să vreau să devin mai bună, ca specialist sau pur şi simplu ca persoană;
- pentru că îmi deschide orizonturile;
- pentru oamenii grozav de faini din jurul meu, voluntariate sau activităţi extracurriculare;
- pentru că îmi motivează toţi neuronii să joace salsa şi bachata în ritmuri culturale, reprezentând parcă o frescă a vieţii mele viitoare.
De parcă un moşuleţ înţelept m-ar privi înţelegător şi mi-ar spune "nu toate drumurile tale vor fi pavate, dar în mod cert vei ajunge întotdeauna la destinaţie".
Şi într-un final, pentru că mă mulţumeşte. Iar acest lucru ar trebui să sintetizeze totul.

Deducţii frivole pretomnatice

Azi a fost o zi bună, lipsită de eternizarea prezentului, de realizarea unor proiecţii romantice, fără fluturaşi răi în stomac, fără senzaţii de efervescenţă mentală, fără clovni mamonici care să îţi gâdile tălpile în timp ce te ghemuieşti fricoasă sub un cearşaf cu flori mov. Nu, azi - zi bună (sau fastă, dacă doriţi). Îndeplinind activităţile văratice obişnuite ( pentru că refuz să accept că vara a trecut şi că voi fi nevoită să îmi încătuşez membrele inferioare în alt tip de încălţăminte decât cel specific verii), încercând să mă detaşez de o stare de plictis total am purces la vizionarea unei pelicule. So far toate bune şi frumoase. Numai că nu înţeleg de ce mă încăpăţânez să vizionez filme cu tentă comico romantică, extrem de banal de comerciale. Sinopsa e cunoscută: ea/el te părăseşte pentru o gâsculiţă/ păpuşel ce poartă straie mai transparente decât tine, lucru care te împinge automat către o depresie / beţie/ experienţă sexuală cu vecinul/ vecina de la 2, vânzătorul/ vânzătoarea de automobile mâna a doua sau prinţul/ prinţesa unei insule necunoscute din oceanul Atlantic, ce, printr-o pasă extrem de teatralicos favorabilă a destinului, se dovedeşte a fi chiar the one. Şi se mai face că în acest gen de filme, tipa părăsită mai are şi un motan/ papagal sau prieten gay (la alegere). Bun...exact la această chestiune doream să ajung. Cum se face că respectiva, alias fata bună părăsită pe nedrept, întotdeauna îşi prezintă dezinvolt nurii în faţa prietenului gay? Oare pentru că este ferm convinsă că acesta s-a eliberat pentru eternitate de hormoneii a căror prezenţă ar fi determinat-o ca măcar să roşească timid la ideea de a se dezgoli în prezenţa lui? Nu am avut până acum ocazia să devin extrem de intimă cu un tip gay şi prin urmare să îmi demonstrez că aş simţi aceeaşi nonşalanţă în ceea ce priveşte prezenţa hainelor în timpul conversaţiilor, dar mă gândesc că un minim de bisexualitate încă mai este încorporat în conştiinţa persoanelor gay. De fapt, eu sunt ferm convinsă că noi toţi suntem bisexuali, numai că unii dintre noi îşi reprimă în mod voit această natură. Yupp.