My home is my station sau despre autosabotări

Îmi afund disperarea în artificial şi neutru şi scriu ca să nu urlu. Definesc starea aceea patologică de euforie permanentă, patetic de grotească de altfel, printr-o perpetuă căutare. Nu mai număr zilele, timpul a devenit irelevant şi oricum fiecare secundă mă trage mai aproape de omul Neanderthal. Mă închid în casă cu zilele, devin paraplegică mental şi-mi pierd voit contactul cu realitatea, pe care de acum o privesc doar detaşat, printr-o vitrină opacă şi murdară. Mi-am adus aminte că pot să scriu pentru a-mi uşura conştiinţa, deloc ezoteric şi înălţător ci doar foarte personal. Mă simt de parcă am trăit suficient pentru a fi bătrână, dar prea puţin pentru a ştii realmente ceva. Am căpătat îndestulă experienţă de viaţă pentru a nu face nimic cu ea, 23 de ani de detoxificare a tuturor convingerilor prestabilite. Mi-e frică că o să fiu mult prea mobilă pentru totdeauna şi că o să-mi car amintirile-n spinare precum nişte comori însemnate pe care să le scot din buzunarul jachetei doar în faţa străinilor din gările lumii. Pe de altă parte, mi-e frică că nu o să fiu aşa. E chiar simplu de altfel: nu-i înţeleg pe ceilalţi şi ei nu mă înţeleg pe mine. E aproape enervant de clişeic. Tânjesc mereu după ceva indefinit şi abscons, devin aproape imaterială şi fatidică, un ienicer al vremurilor mai bune în care nu dormeam cu zilele la rând. Am devenit ridicolă prin încrâncenarea cu care îmi port “ nu ştiu-l” lipit de frunte, etichetările dominante mi-au devenit ecourile suspinelor, iar zilele în care sunt doar melancolică sunt din start catalogate drept zile bune. Tânjesc după linişte doar pentru că îmi place glasul nimicului meu, iar de multe ori respir pentru că nu am nimic mai bun de făcut.

Eliade este un amant fidel

" Eu te-aş sfătui să te zăpăceşti complet şi absurd. După aceea, ai să te limpezeşti, ai să înţelegi firesc, fără eforturi. fără tortură".

Deziceri

Sunt aromată de cuvântări pe care aş fi vrut să le făuresc, de pagini citite şi uitate, de fraze scrise şi şterse şi sterse şi scrise. Bucureştiul nu e blând la revederi distanţate, îşi deschide braţele doar amanţilor fideli. Nu îmi mai întind nevroza neobrăzat în faţa curioşilor, năucirile mele au destinatari precişi. Mi-am categorisit gândurile (maladive, duioase, tăioase, neobrăzate) în taste. Îmi port telefonul ca jurnal de bord. Nu învăţ, nu execut decizii, nu mă avânt. Doar palpez în tresăltări anonime, iar penelul îmi iubeşte arareori nebunia.

Ziua în care m-am trezit proastă

Se pare că cineva up there a avut chef de joacă azi şi a aliniat planetele într-un mod total bizar, acţiune care, desigur, mi-a dat dat peste cap toată karma şi mai mult decât atât, este extrem de posibil să îmi fi golit creierul de toate informaţiile acelea pe care am încercat să le sedimentez pe parcursul a 21 de ani. (da, am început să acumulez informaţii încă din perioada diaper - pooper). Într-o tentativă de a-mi spori cunoştinţele profesionale practice, m-am supus (nesilită de nimeni şi în plenitudinea facultăţilor mentale) unui interviu pentru obţinerea unui internship. Toate bune şi frumoase (mai mult sau mai puţin) până în momentul primirii listei cu întrebări ce doreau să verifice dacă sunt ancorată în realitate şi dacă mai ciulesc din când în când urechile la ce fac mai marii la nivel internaţional. Ah, da şi dacă am o leacă de cultură generală. Eul meu încrezător şi cu idei de optimism sublim a bifat fluierând zburdalnic (s-ar găsi individe obosite de tumultul social prin care şi-au discutat existenţa să spună că fluieratul era mai degrabă ascuns sub coatele ce păzeau foaia de hârtie menită să-mi asigure viitorul luminos, însă acestora le-am spune să îşi regăsească that inner child pierdut pe sub toate straturile de bitchiness) printre gramatici neevoluate şi sinonimie...până...pînă ce a întors pagina. Şi de-aici povestea devină absurd de tristă, într-atât de tristă încât chiar şi scenariştii de telenovele ar cere suplimentarea stocului de şerveţele. "Cine a inventat radioul?" râd sadicele litere în timp ce individa plăpândă din mine începe agresarea furtunoasă a pixului ei galben. "Cine a fost singurul cercetător român care a primit premiul Nobel?" - uhh, uhh, să vedem, să vedem...individa hasn't got a clue. Cu capul plecat şi cu privirea tremurândă (sunt mioapă) recunosc în mod public că a existat această fatidică zi în care I screwed up un interviu la modul cel mai ruşinos datorită ignoranţei ce îmi umileşte mănuşiţele. Nu mai sunt demnă de statutul de cetăţean al acestei comunităţi. Off with my head!
sursă foto

Densitate simbolică cu adevarat eclatantă

Eglendisire penetrantă în a mea peşteră. Mă pierd printre nopţi culante şi mă regăsesc în zori de zi emfatice. Mă bântuie zicale şi proverbe susceptibile de anacronism. ("Ţi-a tăiat popa limba?"Acum, no, bine, eu mă întreb care ar putea fi imboldul unei asemenea isprave?) Remarc in sine-mi un soi de mizantropie făţarnică. Mi-o port zilnic la promenadă şi mă hlizesc în rodomontade fictive. Personaje pudice îşi înalţă glasul în acuze de trivialitate. Cratima este de vină. Cratima a unit într-o singură dimensiune pe Mădălina şi Emilia.
Hey, nu face curat. Mi-aş putea scrie memoriile pe praful ăla.
Pierre Michel - Fire Flower

O săptămână cu mine - flirting in good faith

Nu vreau să transform locul ăsta într-un altar căruia să îi depun ofrande zilnice. Reproşurile de „cocă neînchegată” le primesc cu beatitudine pentru că statutul de enigmatică îmi oferă o oarecare siguranţă.
Tu nu eşti un blog, eşti pestera pe care o vizitez din când în când pentru a-mi auzi vocile.