Transexualitatea translucidă a stărilor maladive

Simt o nevoie acută de brutalitate, de posedare frenetică, aproape sadică, aproape nevrotică. Brutalitate încălţată cu biciuri şi cătuşe, în închisori sinistre din Evul Mediu, brutalitate anormal de atrăgătoare, precum dorinţa virginilor. Dar raţionalul din mine îmi spune să încetinesc, să mă gândesc la ponei roz şi la vată pe băţ, de parcă i-ar fi frică că o să fie descoperit de mama şi pedepsit să stea 10 minute în colţul stâng al camerei. Se porneşte o luptă frământată în cord deschis între eul ce se vrea răsfăţat în muzici de biciuri şi cel căruia încă îi este frică să păşească pe covoraşul din faţa uşii. Loveşte când unul, când celălalt, picăturile de sânge lenevesc pe obrazul drept al animatorului în pantaloni scurţi de piele. Deznodământul e încă departe. Se aud bătăi de tobe şi ritmuri de dans ale unor aborigeni din Australia. Parcă invocă ploaia, să potolească nebunia ce fierbe la suprafaţă. Dureri puternice de cap şi vânătăi pe buricele degetelor. Sorbitul zgomotos al unui ţânţar deasupra genunchiului mă retrimite în realitate. Lupta se amână.
"Îmi dai porniri canibale. Cred că aş fi satisfăcut cu adevărat numai dacă te-aş putea mânca. Să te încorporez definitiv în mine, să faci parte din ţesuturile mele, să nu mai fiu obsedat de tine."

Prăbuşită în preaplin sau în prag de paroxism.

Caut nebună printre rânduri o fărâmă de duioşie. Nu există. Mi-am pierdut romantismul undeva între Braşov şi Satu Mare, l-am regăsit pentru o clipă la Târgu Mureş şi apoi parcă i-am spus la revedere pentru totdeauna la poarta Băii Mari. Aproape nu mi se mai întâmplă să visez cu ochii deschişi, să îmi înfăşor mâinile pe gâtul tău, să îţi muşc lobul urechii, să vreau să ne îmbătăm cu amurguri şi iarbă verde de Apuseni în zilele leneşe de vară. Pentru că nu mai ştiu cine eşti. Au trecut secunde plumbuite peste noi şi timpul a început să existe.
PS: Trebuie să ne mărturisim preaplinul deoarece cu unele obsesii nu se poate pur şi simplu trăi.

Amintiri din copilărie sau drumul către fetişhurile cu uniforme militare

Primul pas: iniţierea!
Sentimentul de mândrie încă îmi invadează corpul la amintirea noţiunilor mele de grade militare şi de jurăminte, cu care am fost familiarizată încă din frageda-mi pruncie. Şi poate daca nu aş fi participat la aproape toate depunerile de jurământ din cariera profesională a tatei şi la toate paradele militare din oraş, „Treceţi batalioane române Carpaţii” nu mi-ar fi provocat suspine şi nici nu mi-ar fi declanşat simţul patriotic.

Pasul doi: aprofundarea subiectului!
Spaţiu temporal - clasa a IV-a.

- Fascinaţie pentru lecţiile despre strămoşii neamului.

- Întâia conştientizare a profundei naturi naţionaliste. (naţionalistă, nu patriotă. gratitudine eternă, Cioran).

- Realizarea faptului că, deşi mai puţin aspectoşi, mai murdari, cu haine mai puţin fashionable, dacii erau mai impresionanţi decât romanii.

Pasul trei: familiarizarea cu fetişhul!
Spaţiu temporal - clasa a VI-a.

- apariţia primelor urme de intoleranţă etnică

- primele indicii de fascinaţie pentru uniformele militare.

Pasul patru: stabilirea unor modele!
Spaţiu temporal : clasa a VIII-a.

- Singurul elev din clasă care alesese să dea capacitatea la istorie.

- Fascinaţie aproape utopică pentru uniformele militare.

- Modelul lui Fât - Frumos: Alexandru Ioan Cuza.

Pasul cinci: recunoaşterea instalării permanente şi irevocabile a fetişhului!
Spaţiul temporal: liceu.

- Definitivarea sistemului de valori incluzând intoleranţa etnică.

- Descoperirea fascinaţiei primordiale pentru uniformele din timpul primului război mondial

- Elaborarea unui proiect teoretic, de înlocuire a partenerului lui Barbie, Ken, cu replica fidelă a lui Cuza.

- Stabilirea unui adevăr universal: Cuza a fost singurul bărbat adevărat!