În zilele leneșe de vineri, când soarele năzare de după ditamai muntele ce îmi amuză diminețile în aste frânturi de lume, îmi zburdă prin minte cum că sunt prea ușor adaptabilă la noile situațiuni în care poposesc și că de o să am vreodată copii, o să-i bârâi la cap cu toate poveștile mele, mai mult sau mai puțin deocheate din diverse colțuri de lume.
Mă gândeam cum de se face că mă simt deja atât de acasă în locul ăsta, printre oamenii ăștia cu care împărtășesc o limbă care nu e a mea, pe fundal de controverse identitare și religioase, prea multe țigări și prea mult alcool, cum se face că nu sunt aici nici măcar de o săptămână, dar am impresia că au trecut luni în cap, mă fâțâi zdravănă pe străzile orașului, fără considerații rușinate la adresa privirilor furișe ale locuitorilor de drept ai urbei, printre străduțele centrului vechi, printre magazinele de suveniruri amestecate între Europa și Asia, între Croația și Turcia, între război și zilele noastre, printre mirosuri de cafea, mereu cafea, o eternă fascinație pentru îmbârligări sociale diurne pe fundal de cafea, printre pixuri construite din gloanțe, poze cu Tito, ironice sau nu, de-o parte și de alta a podului ce împarte orașul în partea croată și partea musulmană.
Nu mi-e foarte clar nici dacă aista îi realitatea sau doar o fugă constantă, departe de brutalitatea angoaselor mele existențiale de acasă, unde lucrurile nu se așează și nimic nu mi-e clar, ce vreau, cine sunt sau cine ar trebui să fiu.
Aici timpul are răbdare, chemarea la rugăciuni îmi gâdilă urechile și o adulmec ca pe un sunet domolitor, oamenii mă răsfață, mi se impun prea puține lucruri și mă simt mai integrată decât m-am simțit vreodată într-o comunitate de care nu aparțin.
Oamenii aici beau mult, beau de toate, fumează țigări tari și înlocuiesc apa cu cafeaua, de până la 5 ori pe zi. Tipii par să se aprindă și să se stingă repede, în viziunea clasică a conceptului, iar duduile, aceste Barbie ambulante brunete, își scot la paradă formele de care sunt poate prea conștiente.
Oamenii aici nu merg pe munte. Și nu merg pe jos. Poate pentru că sunt încă mine nedescoperite în munții ăștia, poate pentru că sunt prea agale în leneveala lor domoală, dar nici că îi vezi atrași într-un fel de cărăruile stâncoase ce se zăresc de colea din vale.
Oamenii aici vorbesc mult și vorbesc tare. Fetele au părul lung, toate-s trase la indigo-ul consumerismului vestimentar și mai toți tipii par a fi gata să de-a pe gât o sticlă de rachiu într-un minut jumate.
Cred despre români că sunt slabi la fotbal și despre românce că sunt urâte și prostituate.
E bizar, zilele mele se precipită în interacțiuni sociale cu iz de prejudecăți și stereotipuri. Și merg agale, mă holbez la tot ce am în jur și încerc să asimilez cât mai mult posibil.
Mă tem că sunt prea mulțumită de chestiile astea mici care mă determină să mă trezesc dimineața cu ditamai rânjetul pe față, visez mult, și ziua și noaptea, și nu-mi imaginez cum ar fi dacă m-aș opri vreodată din alergătura asta.
Nu știu exact cine sunt acum, dar cea de dinainte de toate lucrurile astea nici că mai există.
Mă gândeam cum de se face că mă simt deja atât de acasă în locul ăsta, printre oamenii ăștia cu care împărtășesc o limbă care nu e a mea, pe fundal de controverse identitare și religioase, prea multe țigări și prea mult alcool, cum se face că nu sunt aici nici măcar de o săptămână, dar am impresia că au trecut luni în cap, mă fâțâi zdravănă pe străzile orașului, fără considerații rușinate la adresa privirilor furișe ale locuitorilor de drept ai urbei, printre străduțele centrului vechi, printre magazinele de suveniruri amestecate între Europa și Asia, între Croația și Turcia, între război și zilele noastre, printre mirosuri de cafea, mereu cafea, o eternă fascinație pentru îmbârligări sociale diurne pe fundal de cafea, printre pixuri construite din gloanțe, poze cu Tito, ironice sau nu, de-o parte și de alta a podului ce împarte orașul în partea croată și partea musulmană.
Nu mi-e foarte clar nici dacă aista îi realitatea sau doar o fugă constantă, departe de brutalitatea angoaselor mele existențiale de acasă, unde lucrurile nu se așează și nimic nu mi-e clar, ce vreau, cine sunt sau cine ar trebui să fiu.
Aici timpul are răbdare, chemarea la rugăciuni îmi gâdilă urechile și o adulmec ca pe un sunet domolitor, oamenii mă răsfață, mi se impun prea puține lucruri și mă simt mai integrată decât m-am simțit vreodată într-o comunitate de care nu aparțin.
Oamenii aici beau mult, beau de toate, fumează țigări tari și înlocuiesc apa cu cafeaua, de până la 5 ori pe zi. Tipii par să se aprindă și să se stingă repede, în viziunea clasică a conceptului, iar duduile, aceste Barbie ambulante brunete, își scot la paradă formele de care sunt poate prea conștiente.
Oamenii aici nu merg pe munte. Și nu merg pe jos. Poate pentru că sunt încă mine nedescoperite în munții ăștia, poate pentru că sunt prea agale în leneveala lor domoală, dar nici că îi vezi atrași într-un fel de cărăruile stâncoase ce se zăresc de colea din vale.
Oamenii aici vorbesc mult și vorbesc tare. Fetele au părul lung, toate-s trase la indigo-ul consumerismului vestimentar și mai toți tipii par a fi gata să de-a pe gât o sticlă de rachiu într-un minut jumate.
Cred despre români că sunt slabi la fotbal și despre românce că sunt urâte și prostituate.
E bizar, zilele mele se precipită în interacțiuni sociale cu iz de prejudecăți și stereotipuri. Și merg agale, mă holbez la tot ce am în jur și încerc să asimilez cât mai mult posibil.
Mă tem că sunt prea mulțumită de chestiile astea mici care mă determină să mă trezesc dimineața cu ditamai rânjetul pe față, visez mult, și ziua și noaptea, și nu-mi imaginez cum ar fi dacă m-aș opri vreodată din alergătura asta.
Nu știu exact cine sunt acum, dar cea de dinainte de toate lucrurile astea nici că mai există.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu