O cronică a maleabilităţii sau a lipsei discernământului

N-am amintirea iernii trecute, ocazional rememorez doar izolările, sabotările si autoflagelările zilelor scurte, fluturânde, în care aşteptam nopţile pentru a-mi demara existenţa criptică şi bizară. Aici nopţile parcă vin mai repede şi întunericul parcă durează mai mult. Şi eu mă privesc faţetată diferit de fiecare dată prin ferestrele întunecate de atâta claritate. Toată experienţa asta, pe care mi-am dorit-o cuvântătoare şi decisă, a devenit poate chiar mai mult decât am intuit-o, mi-a balansat fundaţiile şi mi-a înghiontit fundamentele teoretizate în acţiuni sociale. Pentru că uneori propria aciditate mă înspăimântă mai mult decât să mă îmbărbăteze. Şi uneori parcă mi se acreşte de propriul cinism şi privesc mai închistat la urmele pe care oscilaţiile şi constantele nehotărâri mi le-au adâncit în piele. Am început să mă dumiresc că nu ei erau exerciţiile sociale, ci că eu am fost mereu propriul meu laborator de observaţie, un preambul al persoanei ce voi deveni, o devenire sigură a unei entităţi trainice şi desăvârşite. Într-un atunci încă îndepărtat bine, paginile vor fi mai curate, noul şi vechiul se vor aşeza cuminte unul lângă altul, fără oseminte dureroase sau prozaice şi fără pasaje grotesc de furtunoase.

Abundenţe capitulate şi alte povestiri

Desigilez mesaje virtuale în 2 timpi şi 3 mişcări, pierd ore de-a rândul citind frânturi care mă retrimit în ţară, pentru o secundă, mereu doar pentru o secundă, învăţ să merg desculţă pe pământuri noi, cuvintele nu mai îmi invadează agresiv simţurile, îţi dau brânci, nu îmi răspunzi, mă reclădesc doar ca să mă descompun, cu răgazuri lungi şi sunete bizare copiate şi asimilate ca fiind ale mele, dintotdeauna ale mele.
Şi cel mai mult, în legătură cu tine, îmi lipseşte camaderia noastră post-naufragică, irealitatea îmbibată în falsităţi pompoase şi superioare, împărtăşitul necrozat şi abundent în toi de noapte, lângă o fereastră închisă. Îmi aduc aminte că înainte de "trebuie" şi " îi musai", înainte de cotidianul ăsta furtunos şi imediat, înainte să fim ceea ce suntem azi, aveam disponibilitatea adolescentină, îmi permiteam, cu o atitudine burgheză, intimităţi ocazionale cu străinii de pe străzile oraşului şi înscrisurile mele erau mai personale şi mai puţin transparente.
Şi noaptea nu se scufunda în mahala, ci aluneca lejer, aproape dansând şi eu mă învăţam singură să trăiesc.