marți, 22 iulie 2008

sâmbătă, 19 iulie 2008

Scotocind prin sacul cu jucării



Zi călduroasă de vară, nu se anunţă ploi torenţiale sau evenimente neplanificate, prin urmare e momentul oportun pentru o curăţenie generală.
Iar partea cea mai grozavă la curăţeniile generale, dacă reuşeşti să te detaşezi de munca efectivă şi de praf, este faptul că de fiecare dată găseşti lucruri care să te transporte automat în copilărie.
Încercând să îmi aranjez, fără prea mult spor, un sertar folosit ca depozit, am regăsit câteva caiete din clasele primare. Probabil nu am renunţat la ele toţi anii ăştia pentru că au copertă drăguţă. Sau poate pentru că nu reuşesc să mă detaşez 100% de copilărie.
În fine, analizând caietele şi recitind compunerile din clasa a treia, cu titluri mai mult sau mai puţin ingenioase ("Visul din timpul zilei", "Bondacel îşi alege o meserie", "Regatul cuvintelor", "Un copil neascultător", "Zor şi Pată pe planeta de ciocolată" sau "Plac şi Plici pe planetă cu pitici") mi-am dat seama că scrisul meu de azi nu diferă cu mult de cel din perioada mea infantilă (da, scriu urât) şi că poate roşu nu era cea mai potrivită culoare pentru titluri.
Da, am mai remarcat şi primele tentative umile către introspecţie şi analize sociale. :D
"În gară" (titlu extrem de sugestiv şi original)
" Duminică seară am fost cu tata la gară, să o aşteptăm pe bunica. Am văzut multe trenuri şi foarte mulţi oameni grăbiţi. Trenul bunicii a sosit repede. Scârţâind puternic pe şine, a oprit chiar în dreptul nostru. Oamenii au început să coboare. Printre ei se afla şi bunica. Am alergat la ea şi am îmbrăţişat-o puternic. Fericiţi de reîntâlnirea cu bunica, ne-am îndreptat spre casă.
În urma noastră, liniştea a luat locul agitaţiei de mai devreme. Tristeţea şi frigul i-a învăluit pe copiii fără părinţi şi fără casă, rămaşi în întunericul noptii."

vineri, 18 iulie 2008

Before sunrise - reflecţii mai mult sau mai puţin calculate


Cred că oamenii suferă de singurătate. Oamenii în general. Nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele trecute. Nici dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele viitoare. Dar pe ce îmi bazez afirmaţia? Care sunt argumentele solide care să îmi susţină teoria?
Nu cred că am. Poate doar faptul că am remarcat tendinţa universală a oamenilor de a realiza proiecţii romantice asupra lucrurilor. ( proiecţii de genul - “ probabil că ploaia o să mă ude leoarcă şi o să fac o mare baltă în jurul meu în metrou, dar e romantic ca picăturile să îţi sărute genele;
sau - aş putea să îi pun zahăr în cafea, dar sunt sigură că o să i se pară oricum dulce pentru că mă are pe mine lângă el în dimineaţă asta;
ori - dacă e apus, soare, mare şi o scoică te zgârie, lin sau nu, probabil e momentul oportun să îi declar dragostea.
Nici nu mai e nevoie să vorbesc despre toate clişeele astea pe care le întâlnim prin filme. )
Sau să viseze cu ochii deschişi. Sau încercarea de a se izbi de ceilalţi în metrouri sau pasaje, din dorinţa, nerecunoscută mai mult ca sigur, de a simţi atingerea cuiva. Chiar şi a unui străin.
Lucru care mă face să mă întreb de ce relaţiile interumane sunt atât de complicate. De ce naturaleţea apare doar după zile, nopţi şi împărţirea unei prime căni cu ceai? Complicaţiile apar din vina noastră, desigur, dar chiar trebuie să devină un mecanism patologic? Sunt generaţiile viitoare predestinate să îşi piardă pe vecie intimitatea şi capacitatea de a comunica? Regresiunea psihică va fi datorată parţial singurătăţii? Prea multe întrebări pentru o minte ce îmbătrâneşte mecanic.
Simple lesson of the day: hug more and hug longer.