Scriam. Scriam pentru concursuri şcolare, pentru revista şcolii, scriam zilnic şi mă credeam într-o anumită măsură, într-o comuniune exactă cu cuvintele. Eu le înţelegeam conţinutul, ele mă ajutau să comunic. Practic, trăiam într-o perfectă simbioză. Scriam pentru că aşa comunicam cel mai bine cu lumea. Scriam pentru că simţeam că lumea înfloreşte cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie. Scriam în speranţa că prin cuvintele mele, lumea va mai încetini din galopul nebunesc. Scriam pentru că nu aveam chef să le explic oamenilor de ce eram aşa cum mi se întâmpla să fiu, pentru că cuvintele mă salvau de fiecare dată şi uneori mă refugiam în ele, puţin câte puţin, în fiecare zi. Încă din clasa a doua, când profesoara mi-a lăudat compunerea despre regatul cuvintelor am crezut că această relaţie va fi eternă, nemodificată în nici un fel de trecerea anilor.
Nu ştiu exact momentul şi locul în care mă aflam, dar la un moment dat al istoriei personale mi-am pierdut cuvintele. Desigur, am încercat să găsesc vinovaţi: timpul (el mereu face lucruri de genul asta, care îţi schimbă într-un fel sau altul firul destinului), cinismul dobândit cu vârsta. Nu ştiu exact ce se întâmplase, legătura se rupsese şi cuvintele aproape că începuseră să-şi piardă rostul.
Comunicarea prin intermediul cuvintelor scrise, orânduite de-a lungul unei pagini devenise ceva abstract, aproape tabu. Renunţasem de mult la jurnal, articole, chiar şi stiloul fusese înlocuit de un substitut mult mai vulgar, pixul. Mă obişnuisem să încarc pagini de net oarecum personalizate cu poze, versuri de melodii sau idei întâlnite în paginile altora, în care mă regăseam. Era bine aşa şi mă resemnasem. La o adică, cine mai are nevoie de atâtea cuvinte? Scurt şi la obiect, acesta pare să fie motto-ul secolului contemporan. Şi mai există oare originalitate? Nu ne învârtim toţi înt-un cerc vicios în care preluăm informaţii şi păreri din toate direcţiile, transmiţându-le mai departe ca fiind ale noastre?
Răspunsul a venit aproape firesc în octombrie 2007, când am cunoscut oameni mult mai buni decât mine, dar cu care eram unită de aceleaşi întrebări şi îndoieli. Atunci mi-am regăsit cuvintele. Nu la modul ideal. Desigur, nu am certitudinea că le stăpânesc, sau că atunci când voi avea nevoie de ele mă vor lăsa să le reposedez şi se vor orândui ascultătoare în pagină. Prefer să cred, că de atunci sunt într-un amplu şi permanent proces de recuperare, educare şi comunicare.
Am reînceput să scriu, simţindu-mă puţin ruginită, dar la fel de entuziastă ca la început. Cuvintele încep să se aşeze pe pagină, stângace, urmate de un fior aproape virgin. Şi cu toate că am început să scriu acest eseu de nenumărate ori, modificându-i fie titlul, fie parţial conţinutul, fie transformându-l în întregime, mă încăpăţânez să termin ce am început. Nu ştiu dacă sunt pe ruta potrivită sau dacă cuvintele se dictează singure pe foaia de hartie. La o adică de ce să scriu? De ce să comunic? Pentru că pot. Pentru că îmi doresc. Pentru că vreau să profit de cuvinte. Pentru că nu vreau să îmi uit devenirea. Pentru că vreau să mă împac cu cuvintele. Pentru că îmi place să mă joc cu conţinuturile frazelor şi transformările semnificaţiilor. Pentru că îmi doresc să redau imagini prin cuvinte, imagini pe care viaţa decrepită, subiectivă şi cîteodata letargică uită să le fotografieze.
Încerc să comunic prin cuvintele mele pentru că dacă chiar şi o singură persoană se regăseşte în ideile mele, atunci probabil că suntem mult mai conectaţi decât credem în realitate. Încerc să comunic cât pot mai bine pentru că nu vreau să cred că viaţa se rezumă la un munte de persoane şi evenimente insignificante. Comunic ca să termin ceva şi să pornesc spre noi începuturi. Comunic ca să nu repet. Comunic ca să mă repet. Comunic pentru ca viaţa să nu creadă că vidul ei se reflectă în mine.
Postări
