Acceptare a urbei: it starts in my toes, makes me crinkle my nose...

Probabil e efectul liniştii nocturne de acasă, care mă îndeamnă să mă gândesc, obsesiv, la non-liniştea, semi-nocturnă a Bucureştilor. Deşi aş putea generaliza: ador senzaţia aceea de la 5 dimineaţa, când te întorci acasă, puţin ameţit - puţin adormit, puţin îndrăgostit de aventura de o noapte, eventual savurând o ultimă ţigară, înainte de a săvârşi actul de iubire primară cu patul. Spun că aş putea generaliza, pentru că senzaţia aceasta am trăit-o în mai toate oraşele, în care chiar am avut ocazia să mă întorc dimineaţa acasă / hotel / pensiune.
Sau poate este doar efectul conştientizării venirii verii. Vara oamenii sunt mai romantici şi mai visători, nu?

Claustrare modernă

Constat cu regret că nu mai ştiu ce este mai rău. Să regreţi ceva ce nu ai făcut, înfrânat de propriile temeri sau ceva ce ai făcut, dezamăgit de această dată de faptul că nu ai auzit ceea ce ai fi vrut să auzi. Bănuiesc că cel mai greu este să găseşti cuvintele potrivite la momentul potrivit. Iar eu încă nu m-am hotărât dacă acest blog se va încadra în categoria de jurnal online sau editorial social online. I suppose time will tell.

Buna ziua, sunt Mădălina şi sunt bipolară.

M-am trezit deprimată astăzi. Nu ştiu dacă cauza a fost podoapa mea capilară care se încăpăţânează de ceva vreme să îşi impună voinţa proprie sau misterul nedesluşit al viselor din timpul nopţii. Am reuşit într-un final apoteotic să mă smulg din braţele ocrotitoare ale pilotei şi să mă îndrept lehamite către cursuri şi seminarii. Timp de o jumătate de oră am urât-o pe profa de info, care tocmai astăzi a devenit brusc conştientă de prezenţa mea în clasă. Balansul constant al umbrelei îmi trezea o stare de iritabilitate teribilă. De ce îmi iau mereu umbrela doar atunci când nu plouă?
Ajunsă pe peron, am fost smulsă brutal din universul cărţii recent cumpărate de o prezenţă tolerată. După curs, nervii mei au clacat sub întrebările persoanelor din jur. „Hai mă, serios acum, ce ai?”. Nu înţeleg de ce unele persoane îţi remarcă stările de spirit diferite de ale lor şi se comportă de parcă ar fi lucrul cel mai nefiresc din lume. E curios faptul că intervenţia acestora vine fie când eşti extrem de fericit şi zâmbeşti soarelui cu dinţii până la urechi , fie când lumea nu îţi mai iubeşte nebunia. De ce trebuie să ai mereu o explicaţie pentru felul în care simţi? Nu e mai important faptul că simţi? Ehh..probabil vorbesc din nou în clişee, dar parol că membrii societăţii actuale caută tacit doar uniformitate.
Cartea fără amprente îmi aduce aminte de experienţe personale nedescifrate încă. Trăiesc senzaţia acută a inadaptabilităţii. Cuvintele ultimelor 50 de pagini probabil mă aşteaptă să le reposedez.

Ecoul furtunos: Bună, Mădălina!

Prognosticuri zodiacale incoerente.

Despre femeia Peşti: Femeia Peşti este oarecum serafică şi fascinantă prin aerul ei de mister nativ. Ochii ei adânci par a privi în lumi aflate dincolo de închipuirea noastră. Sunt nostalgici, încărcaţi de un dor angelic. Femeia Peşti nu este foarte vorbăreaţă sau, dacă vorbeşte, sensurile sunt întotdeauna neclare, duale, neterminate, ca şi cum ar aştepta să le lămurească altcineva. Apreciaţi-i acest farmec personal dar fiţi cu toate motoarele mentale în priză, pentru că sigur acolo se află o durere nespusă nimănui sau o sensibilitate ultragiată. Femeia Peşti este femeia tuturor romantismelor şi a tuturor poveştilor de dragoste ale lumii. Este fiinţa tuturor confuziilor şi a tuturor oboselilor, dar şi a tuturor reveriilor şi discreţiilor posibile. Nu minte niciodată, pentru că ea însăşi nu deosebeşte graniţa dintre un adevăr şi un neadevăr, permanent atentă ca lumile ei interioare să nu fie divulgate, asaltate, atacate. Femeia Peşti pare să opună rezistenţă unui cuceritor venit dintr-o direcţie neaşteptată, dar, în realitate, ei îi este frică de ceea ce nu cunoaşte. Se poate culpabiliza zi de zi, aşteptând în realitate complimente şi certitudini că încă mai este iubită şi dorită. Din punct de vedere erotic, se zbate între teama de păcat şi teama de a fi părăsită, motiv pentru care dragostea tinde să fie mereu o noutate fascinantă pentru ea. Acest aer de puritate, starea de nostalgie şi miracolul de a fi foarte femeie sunt, pentru un adevărat cunoscător de oameni şi, mai ales, pentru bărbatul care ştie să descopere cu adevărat o femeie, atu-urile cuplului intim fuzionat într-o iubire deopotrivă ternă şi mistică, datorită căreia fuziunea amoroasă poate dura la infinit sau vă poate ajuta să transcendeţi limitele simplei împerecheri trupeşti.

Seasons came and changed the time.

Nopţile sunt mai scurte la Bucureşti. Iar pomul din faţa blocului nu îmi trezeşte instincte amazoniene. Păpuşa ruptă îmi zâmbeşte dispreţuitor. Îmbrăţişările prietenilor vechi sunt încă reconfortante.
Poate dacă aş închide ochii aş simţi aerul Ceahlăului. Poate dacă m-aş aşeza în mijlocului străzii, totul s-ar transforma brusc în linişte.

Încercarea de a-mi regăsi cuvintele.

Scriam. Scriam pentru concursuri şcolare, pentru revista şcolii, scriam zilnic şi mă credeam într-o anumită măsură, într-o comuniune exactă cu cuvintele. Eu le înţelegeam conţinutul, ele mă ajutau să comunic. Practic, trăiam într-o perfectă simbioză. Scriam pentru că aşa comunicam cel mai bine cu lumea. Scriam pentru că simţeam că lumea înfloreşte cu fiecare cuvânt aşternut pe hârtie. Scriam în speranţa că prin cuvintele mele, lumea va mai încetini din galopul nebunesc. Scriam pentru că nu aveam chef să le explic oamenilor de ce eram aşa cum mi se întâmpla să fiu, pentru că cuvintele mă salvau de fiecare dată şi uneori mă refugiam în ele, puţin câte puţin, în fiecare zi.

Încă din clasa a doua, când profesoara mi-a lăudat compunerea despre regatul cuvintelor am crezut că această relaţie va fi eternă, nemodificată în nici un fel de trecerea anilor.
Nu ştiu exact momentul şi locul în care mă aflam, dar la un moment dat al istoriei personale mi-am pierdut cuvintele. Desigur, am încercat să găsesc vinovaţi: timpul (el mereu face lucruri de genul asta, care îţi schimbă într-un fel sau altul firul destinului), cinismul dobândit cu vârsta. Nu ştiu exact ce se întâmplase, legătura se rupsese şi cuvintele aproape că începuseră să-şi piardă rostul.
Comunicarea prin intermediul cuvintelor scrise, orânduite de-a lungul unei pagini devenise ceva abstract, aproape tabu. Renunţasem de mult la jurnal, articole, chiar şi stiloul fusese înlocuit de un substitut mult mai vulgar, pixul. Mă obişnuisem să încarc pagini de net oarecum personalizate cu poze, versuri de melodii sau idei întâlnite în paginile altora, în care mă regăseam. Era bine aşa şi mă resemnasem. La o adică, cine mai are nevoie de atâtea cuvinte? Scurt şi la obiect, acesta pare să fie motto-ul secolului contemporan. Şi mai există oare originalitate? Nu ne învârtim toţi înt-un cerc vicios în care preluăm informaţii şi păreri din toate direcţiile, transmiţându-le mai departe ca fiind ale noastre?
Răspunsul a venit aproape firesc în octombrie 2007, când am cunoscut oameni mult mai buni decât mine, dar cu care eram unită de aceleaşi întrebări şi îndoieli. Atunci mi-am regăsit cuvintele. Nu la modul ideal. Desigur, nu am certitudinea că le stăpânesc, sau că atunci când voi avea nevoie de ele mă vor lăsa să le reposedez şi se vor orândui ascultătoare în pagină. Prefer să cred, că de atunci sunt într-un amplu şi permanent proces de recuperare, educare şi comunicare.
Am reînceput să scriu, simţindu-mă puţin ruginită, dar la fel de entuziastă ca la început. Cuvintele încep să se aşeze pe pagină, stângace, urmate de un fior aproape virgin. Şi cu toate că am început să scriu acest eseu de nenumărate ori, modificându-i fie titlul, fie parţial conţinutul, fie transformându-l în întregime, mă încăpăţânez să termin ce am început. Nu ştiu dacă sunt pe ruta potrivită sau dacă cuvintele se dictează singure pe foaia de hartie. La o adică de ce să scriu? De ce să comunic? Pentru că pot. Pentru că îmi doresc. Pentru că vreau să profit de cuvinte. Pentru că nu vreau să îmi uit devenirea. Pentru că vreau să mă împac cu cuvintele. Pentru că îmi place să mă joc cu conţinuturile frazelor şi transformările semnificaţiilor. Pentru că îmi doresc să redau imagini prin cuvinte, imagini pe care viaţa decrepită, subiectivă şi cîteodata letargică uită să le fotografieze.
Încerc să comunic prin cuvintele mele pentru că dacă chiar şi o singură persoană se regăseşte în ideile mele, atunci probabil că suntem mult mai conectaţi decât credem în realitate. Încerc să comunic cât pot mai bine pentru că nu vreau să cred că viaţa se rezumă la un munte de persoane şi evenimente insignificante. Comunic ca să termin ceva şi să pornesc spre noi începuturi. Comunic ca să nu repet. Comunic ca să mă repet. Comunic pentru ca viaţa să nu creadă că vidul ei se reflectă în mine.

Cum îţi dai seama dacă un voluntariat chiar a meritat?

De fapt este totul extrem de simplu. Faci o listă cu părţile mulţumitoare şi cele mai puţin mulţumitoare, cu care ai rămas după acesta.
În cazul de faţă este vorba despre voluntariatul pentru Festivalul Next.
So...let's see:
- nu am dormit timp de o săptămână. (somnul e oricum supraestimat).
- mi-am exersat abilităţile de comunicare şi răbdare cu participanţii la festival. (nu poţi avea niciodată prea multă răbdare)
- am văzut aproape toate filmele din cadrul competiţiilor. (cultura cinematografică trebuie reactualizată frecvent)
- am socializat cu regizorii străini şi cu actorii români (cea mai bună metodă de socializare este invitaţia la o horă românească)
- am băut multă tequilla şi multe cocktailuri. (trebuie să îi adori pe Adriana şi pe Vali care ne-au răsfăţat cu bonurile de consumaţie)
- m-am pus în întregime la dispoziţia festivalului, prin urmare mi-am rupt 2 unghii.
- am realizat, în repetate rânduri, frumuseţea bizară a Bucureştiului la 5 dimineaţa.
- m-am îndrăgostit de future-shorts, strada 11 iunie şi camera rosie de la "La Scena".
- m-am încărcat de pozitivism extrem.
- am chiulit de la multe cursuri şi seminarii, dar sentimentul de culpabilitate îmi dispărea rapid după primul cocktail.
- am cunoscut oameni fabuloşi.
- mi-am încărcat lista de mess cu id-uri ciudate.
- mă trezesc în fiecare dimineaţă cu sentimentul de regret că Next-ul nu este în fiecare lună.
Tragem linie. Concluzia e evidentă.

Amintiri din copilărie sau drumul către fetişhurile cu uniforme militare

Primul pas: iniţierea!
Sentimentul de mândrie încă îmi invadează corpul la amintirea noţiunilor mele de grade militare şi de jurăminte, cu care am fost familiarizată încă din frageda-mi pruncie. Şi poate daca nu aş fi participat la aproape toate depunerile de jurământ din cariera profesională a tatei şi la toate paradele militare din oraş, „Treceţi batalioane române Carpaţii” nu mi-ar fi provocat suspine şi nici nu mi-ar fi declanşat simţul patriotic.

Pasul doi: aprofundarea subiectului!
Spaţiu temporal - clasa a IV-a.

- Fascinaţie pentru lecţiile despre strămoşii neamului.

- Întâia conştientizare a profundei naturi naţionaliste. (naţionalistă, nu patriotă. gratitudine eternă, Cioran).

- Realizarea faptului că, deşi mai puţin aspectoşi, mai murdari, cu haine mai puţin fashionable, dacii erau mai impresionanţi decât romanii.

Pasul trei: familiarizarea cu fetişhul!
Spaţiu temporal - clasa a VI-a.

- apariţia primelor urme de intoleranţă etnică

- primele indicii de fascinaţie pentru uniformele militare.

Pasul patru: stabilirea unor modele!
Spaţiu temporal : clasa a VIII-a.

- Singurul elev din clasă care alesese să dea capacitatea la istorie.

- Fascinaţie aproape utopică pentru uniformele militare.

- Modelul lui Fât - Frumos: Alexandru Ioan Cuza.

Pasul cinci: recunoaşterea instalării permanente şi irevocabile a fetişhului!
Spaţiul temporal: liceu.

- Definitivarea sistemului de valori incluzând intoleranţa etnică.

- Descoperirea fascinaţiei primordiale pentru uniformele din timpul primului război mondial

- Elaborarea unui proiect teoretic, de înlocuire a partenerului lui Barbie, Ken, cu replica fidelă a lui Cuza.

- Stabilirea unui adevăr universal: Cuza a fost singurul bărbat adevărat!

Fragmente dintr-un jurnal găsit: nimic nu e metafizic şi asta te excită.

Sunt incapabilă să-mi convertesc gândurile în cuvinte, fără să risc ca totul să devină pamflet.
Prin urmare renunţ brutal de rapid.
Mă rezum la concepte, idei, toate enunţate, probabil, înainte de alţii.
De fapt vreau să spun că poţi demonstra orice dacă îţi fixezi un sistem de idei.
Sau poate doar personalitatea mea maladivă mă îndeamnă să cred asta.
Am trecut de pragul aparentelor probleme filosofice şi am rămas doar noi...oamenii. Pentru că supraoamenii sunt doar o odisee. Sau un coşmar. Nici eu nu mai ştiu.
Mă irită faptul că acum viitorul e un imediat pe care nu îl pot omite.
Şi oamenii care îmi spun să văd jumatatea plină a paharului.
Nu mai am timp să-mi acord răgaz sau să socializez cu scrumiera în miez de noapte.
Totul e confuz. Tu faci parte din tot. Logica e firească.
Nu poţi vedea lucrurile decât dintr-o singură perspectivă, oricât de dornic ai fi să vezi imaginea de ansamblu.
Se pare că planetele s-au aliniat într-un mod bizar, pentru că trec printr-o stare de pure serenity. Vreau totul. Sau poate nu vreau cu adevărat nimic, pentru că am încetat să mai vreau din moment ce nu-mi pot stăpâni/defini voinţa.
Toată chestia asta e cu mult mai grea decât am crezut că o să fie. Negativismul meu contaminează optimismul celorlalţi. (note to self: nu mai subestima niciodată pe nimeni).
Conştiinţa mea dă semne de culpabilitate.
A friendly voice/ răspantia mea între 2 alergări? I’m almost begging...

Noi începuturi: Frânturi de proză proastă.

Oamenii sunt cuvinte. Cuvintele se pierd în bătaia vântului.
Totul se rezumă banal. Nimic nu e mistificat.
Timpul poate involua doar în imaginaţie.
Oamenii din jurul meu au obiceiul bizar de a-şi cere iertare.
De fapt...nu e bizar, dar mă transformă, brusc, într-o victimă. Reneg statutul de victimă.
Sublimitatea derivă din ruptura totală de lume, dar eu sunt doar un animal social.
Bănuiesc că sunt încă dispusă să ascult, dar aş vedea totul din altă perspectivă.
Mă aflu într-o lume a neîncrederii în sine. Mă credeam mai puternică, dar criticile încă ard ţesut după ţesut.
Mă văd alergând nevrotică în miez de noapte. Dar sunt rechemată înapoi de proiecte şi voluntariate.
Dialogul încă continuă.