Abundenţe capitulate şi alte povestiri

Desigilez mesaje virtuale în 2 timpi şi 3 mişcări, pierd ore de-a rândul citind frânturi care mă retrimit în ţară, pentru o secundă, mereu doar pentru o secundă, învăţ să merg desculţă pe pământuri noi, cuvintele nu mai îmi invadează agresiv simţurile, îţi dau brânci, nu îmi răspunzi, mă reclădesc doar ca să mă descompun, cu răgazuri lungi şi sunete bizare copiate şi asimilate ca fiind ale mele, dintotdeauna ale mele.
Şi cel mai mult, în legătură cu tine, îmi lipseşte camaderia noastră post-naufragică, irealitatea îmbibată în falsităţi pompoase şi superioare, împărtăşitul necrozat şi abundent în toi de noapte, lângă o fereastră închisă. Îmi aduc aminte că înainte de "trebuie" şi " îi musai", înainte de cotidianul ăsta furtunos şi imediat, înainte să fim ceea ce suntem azi, aveam disponibilitatea adolescentină, îmi permiteam, cu o atitudine burgheză, intimităţi ocazionale cu străinii de pe străzile oraşului şi înscrisurile mele erau mai personale şi mai puţin transparente.
Şi noaptea nu se scufunda în mahala, ci aluneca lejer, aproape dansând şi eu mă învăţam singură să trăiesc.

Intimităţile fostului urban

Iaca mă parolam despre diverse banalităţi mai importante decât toată lumea mea şi lumea lui la un loc şi dintr-o dată mi-am dat seama că îmi îngheaţă nasul în fiece zi, dimineaţa mai puţin decât seara şi că e prima sâmbătă, de când îmi plimb picioarele pe tărâmuri noi şi nespintecate în felurite amestecături de amintiri, în care răsăritul nu mă prinde în forfota unui autobuz matinal, prima sâmbătă în care nu mă port irascibil şi grosolan şi nebuneşte şi nu îmi vâr unghiile în sunete animalice.
Şi mi-am dat seama că cetăţenii acestui oraş, nu-i politicos să generalizez, cetăţenii, în marea lor parte, nu îmi înţeleg umorul, m-ar vârî cu măturoriul sub covor, pentru că adevărurile mele sunt prea vizuale şi tangibile.
Şi mi-am dat seama că sunt puţini cei ca tine, care îmi întorc vorbele, mă bulversează şi mă răstălmăcesc, mă dărâmă în bucăţi doar, doar ce-oi învăţa să mă reclădesc de una singură.
Atunci, în exacta secundă 47, mi-am dat seama că mi-e dor de tine şi că tare tolomaci mai fuserăm că nu am profitat de vremea în care am respirat aerul aceluiaşi urban.

Trage zăvorul la primul zumzet de lumină.

Închiderile deliberate au devenit din ce în ce mai rare în zilele astea lungi în care îmi poposesc nimicul în lene, obişnuinţă şi nepăsare. Uneori convieţuiesc în simbioză perfectă cu relaxarea şi starea de normalitate pasivă. O nelegiuire zdravană pe lista mea de not to do, never to do.
Puţine mai sunt nopţile în care freamătul mă răsuceşte pe toate părţile şi îmi îngână docte ce ar trebui să fie o constantă a eliberărilor mele mentale.

La început o făcea din plictiseală, pentru că voia să iasă din amorţeala realităţii şi pentru dumnezeu, voia să simtă, să palpite chiar şi o lecuţă, să vadă în roşu aprins. Dar exuberanţa euforiei e scurtă şi graniţa dintre extaz şi agonie e cel puţin ambiguă. Dar e prea târziu să mai pui pauză şi oricum nici nu ştii dacă vrei. Aşa că nu te opreşti, normalitatea devine doar un concept şi te hrăneşti cu groaza celorlalţi.

Neliniştea mea cu urme subterane şi elemente boemice e împopoţănată cu teorii terorizate de ziua în care doar să fiu fericită va fi suficient.
"I want to stay as close to the edge as I can without going over. Out on the edge you see all kinds of things you can't see from the center. "

My home is my station sau despre autosabotări

Îmi afund disperarea în artificial şi neutru şi scriu ca să nu urlu. Definesc starea aceea patologică de euforie permanentă, patetic de grotească de altfel, printr-o perpetuă căutare. Nu mai număr zilele, timpul a devenit irelevant şi oricum fiecare secundă mă trage mai aproape de omul Neanderthal. Mă închid în casă cu zilele, devin paraplegică mental şi-mi pierd voit contactul cu realitatea, pe care de acum o privesc doar detaşat, printr-o vitrină opacă şi murdară. Mi-am adus aminte că pot să scriu pentru a-mi uşura conştiinţa, deloc ezoteric şi înălţător ci doar foarte personal. Mă simt de parcă am trăit suficient pentru a fi bătrână, dar prea puţin pentru a ştii realmente ceva. Am căpătat îndestulă experienţă de viaţă pentru a nu face nimic cu ea, 23 de ani de detoxificare a tuturor convingerilor prestabilite. Mi-e frică că o să fiu mult prea mobilă pentru totdeauna şi că o să-mi car amintirile-n spinare precum nişte comori însemnate pe care să le scot din buzunarul jachetei doar în faţa străinilor din gările lumii. Pe de altă parte, mi-e frică că nu o să fiu aşa. E chiar simplu de altfel: nu-i înţeleg pe ceilalţi şi ei nu mă înţeleg pe mine. E aproape enervant de clişeic. Tânjesc mereu după ceva indefinit şi abscons, devin aproape imaterială şi fatidică, un ienicer al vremurilor mai bune în care nu dormeam cu zilele la rând. Am devenit ridicolă prin încrâncenarea cu care îmi port “ nu ştiu-l” lipit de frunte, etichetările dominante mi-au devenit ecourile suspinelor, iar zilele în care sunt doar melancolică sunt din start catalogate drept zile bune. Tânjesc după linişte doar pentru că îmi place glasul nimicului meu, iar de multe ori respir pentru că nu am nimic mai bun de făcut.

În loc de reveniri.

Ai uitat să-ţi aminteşti că inactivitatea îţi putrezeşte spiritul, că binele de azi e răul de mâine şi că e greu să ieşi din vâltoare când te afunzi pe zi ce trece mai rău.
Dă-ţi brânci şi aleargă cu baioneta ridicată! Şi fie ce-o fi.
Când toate vor fi doar paie pe foc, îţi vei apostrofa doar ritmicitatea intolerantă a inimii.

Scotocirile adânci ale miezului de noapte

M-am încredinţat, în lipsa vârtejelor din buricele degetelor, că suflul acesta dogmatic de sentimental nu îmi mai hărăzeşte poveţe bune de cărat în desagă. Dar după treceri multiple şi învăţăminte înghiţite de-a valma cu un linguroi mai mult sau mai puţin îmbibat în polei, am înţeles că am revenit la tine pentru că mi-am pierdut, rând pe rând, iluziile plaselor de siguranţă ce-mi însoţeau umbletul sporadic închistat printre suspine. Nu ştiu dacă o să-mi mai vină natural sau dacă luntraşul intern o să mai posede glumiţe detectabile ochiului extern, dar poate că nici nu mai contează. M-am întors acasă. E început de toamnă, iar eu m-am întors acasă.

Eliade este un amant fidel

" Eu te-aş sfătui să te zăpăceşti complet şi absurd. După aceea, ai să te limpezeşti, ai să înţelegi firesc, fără eforturi. fără tortură".