Marea plantare sau filosofia datului la cazma

Eram oarece sceptică în legătură cu utilitatea amintirilor despre contemplatul artei agricole, în verile acelea lungi din fraceda-mi pruncie petrecută la bunici. Dar realitatea m-o bătut uşor pe umărul drept, cu falange firave şi gingaşe, ca de pianist instruit în muzica lui Ravel şi mi-a atras atenţia că toate informaţiile pe care le-am acumulat pe parcursul anilor îmi vor folosi la un moment dat. (oare când voi decela trebuinţa captivantelor discuţii de la opţionalul „educaţie pentru sănătate” din liceu?) Imaginile subconştiente despre arta manipulării obiectelor agricole au ieşit la iveală în timp oportun, la acţiunea organizată marţi (18.11.2008) de MaiMultVerde. Sunt un cetăţean model al acestei comunităţi, Feronia m-ar recompensa cu un job de damă de companie. Peste ani le voi arăta nepoţilor pomii pe care eu i-am ajutat sa pătrundă în viaţă (pămănt,după nevoi). Chestiuni vrednice de interes referitor la ziua de marţi:
- Încă nu am desluşit secretul reuşitei trezitului la 6 dimineaţa;
- Abilităţile mele de socializare intră în acţiune doar după 10 dimineaţa;
- Corporatiştii sunt asemeni febrei tifoide. Îţi trezesc stări tifice, splenomegalie şi tulburări digestive. (mulţumiri umile, Geo, {cel nici pe departe susceptibil de imparţialitate} pentru această revelaţie.);
- MaiMultVerde e o asociaţie extrem de bine organizată;
- Persoanele de peste 30 de ani nu înţeleg conceptul de „voluntar”;
- Sloganul „hate something, change something” este pertinent şi motivant.

Istorisiri cu şi despre metrou

Ştiţi cum copiii sunt învăţaţi (în cazurile cele mai fericite) să se spele pe mâini, pe dinţi după fiecare masă, să traverseze numai când apare culoarea verde? Pentru zgâmboii din Bucureşti ar trebui să se introducă o nouă regulă socială de bună conduită: respectarea regulilor de utilizare corectă a scărilor rulante. Am zis!
"Metroul Greu si Asociatia pentru Dezvoltare Urbana sustine mersul civilizat pe scarile rulante de la metrou. Veniti sambata, 22.noiembrie in statia Unirii 2, intre orele 11.00 si 12.00 si ajutati-ne sa dam exemplu de cum se circula corect pe scara rulanta. Evenimentul "Stationati pe partea dreapta" se va desfasura in prezenta voluntarilor si a mass-media."

Limita concepţiei

Conversaţii savuroase sau nu, pe stradă, în metrou, sub balconul cuiva, virtuale, reale, meschine, vederoase, incitante, în parc, în pădure, la munte, la mare, la un ceai, cuvinte printre acadele, mere, amintiri gimnaziale, liceale, postum, situaţii enervante, frapante, enumerări de sentimente, emoţii, impresii, te forţez, răbufneşti, te detest, mă iubeşti în ploaie, pe nisip, în iatac, pe parchet, zumzet de cărţi răsfoite, tipărite, dăruite, dimineţi poetice, arămii, dănţuite, uitate.
Plăcerea fantezistă a cuvintelor este că ele pot fi doar urma stiloului pe hârtie.

Arc pseudo-creativ de caricatură maniheistă

Motto-ul zilei: a scrie înseamnă a rescrie

Se făcea că freamătul turbat al motoarelor turate nebuneşte pe artera urbană ce se zărea anemic de la penultimul etaj al blocului îşi diminuase intensitatea. Ea stătea ghemuită în colţul dormezei, arcuindu-şi din când în când spatele, şi privea aparent meditativ la cerul ce îşi schimbase de acum culoarea în roşu – albăstriu, culoare uşor artificială în viziunea ei. Gândul îî zbură către omuleţul verde ( îî plăcea să pretindă că toate persoanele ce o răsfăţaseră la un moment dat în conversaţii savuroase erau verzi.) din seara precedentă. Oare cum i-a permis el să îi distribuie cu nonşalanţă mici răutăţi gratuite aromate cu o voce blajină, de persoană ce ştie că are atâtea de transmis, încât la moartea ei se va rezerva o pagină întreagă de comentarii maiestuoase în ziarul catalogat drept inoportun? Şi cum de i-a permis să pună rapid în aplicare soluţia ei de compromis referitor la împărţitul unei ţigări? Amintirea ţigării rupte la jumătate îi proptise o senzaţie înecăcioasă ce o determină să tuşească preţ de 32 de secunde. Cerul îşi concretiză de acum transformarea într-un albastru marin. Tumultul gândurilor îşi reluă linia anterioară. Anonimul acela meritase oare mai mult decat o pecete de rămas bun? Natura-i indecisă şi inconsecventă o irita în acea clipă. Îi revenea aluziv în memorie replica colegei de noctambulism nocturn „ mai bine regreţi ceva ce ai făcut decât ceva ce nu ai făcut”. Vocea vecinului de palier împunse liniştea vestibulului. Teribil, dragă, când nu îţi poţi auzi sunetul minţii datorită inciziilor turbulente din exterior. (sursă fotografie)

Compoziţie ad-hoc abstrusă

Noul an universitar este urmat într-un mod mai mult sau mai puţin simbolic de alte începuturi. Aş putea enumera, fără să greşesc prea tare, începutul unui nou anotimp, (pariu că ista nu v-a trecut prin căpşoarele luminate) începutul unui nou sezon de premiere pe la teatre, opere şi asociaţii culturale şi pe un plan o leacă mai personal, începutul unei relaţii intime între mine şi noul meu cartier. Da, de anul acesta îmi fâlfâi liberă aripioarele dezmorţite prin Dristor. ( îmi este încă neclar motivul pentru care această afirmaţie mă trimite automat cu gândul la versul semi muzical "In Dristor ai pe cinevaaaa”). Lucrul pe care îl agreez cel mai tare la dânsul (cartierul, desigur) este caleaşca ce mă aşteaptă zilnic la poartă, în traducere postmodernistă, metroul care îşi întinde rădăcinile exact în faţa scării mele. Lucru genial, de altfel, dacă cugetezi lucid cu un pahar de Metaxa în faţa degetului mic de la mâna stângă. Aş avea totuşi o problemă. Rezumată metodic: tentativele mele de a nimeri "gura” potrivită s-au finalizat, toată săptămâna, cu o mare neizbândă. Frustarea mea recurge din ridicolul situaţiei: cum să ai metrou la scară şi să nu nimereşti ieşirea potrivită? Aşa că scrisei această înălţătoare istorisire pentru a declara în mod public (roşind de la nas în jos) că eu şi metroul de la Dristor avem o gravă problemă de comunicare. Prin urmare, sunt decisă să accept sfaturi, consiliere şi medicamente din gama Prozac. Sau poate se oferă un cetăţean concesiv cu ăi ce au probleme cu orientarea subpământeană să mă ia frumuşel de degetul mare şi să mă împingă spre lumină a.k.a. ieşirea cea bună.
Later edit: Telenovela comunicaţională şi-a jonglat soluţionarea apriat, fără dramatisme, lamentări ori dependenţe sobre sau umoristice.

(sursă fotografie)

Joaca de-a concluziile

Tocmai ce terminai de lecturat o carte pe care probabil voi fi nevoită să o reiau de cel puţin 2 ori pentru a o înţelege în totalitate. Cugetări asupra acesteia ( îmi permit să adaug o notă extrem de familiară pentru că mai mereu devin intimă cu un autor pe care îl descopăr în mai mult de 2 ocazii ) :
- sunt aproape sigură că nu sunt exagerat de generalistă când afirm că românii sunt printre neamurile cele mai reticente la schimbare;
- intensitatea hotărârilor spontane se pierde în lamentări comode sau în aplicarea unei norme colective la nivel individual. ( hate something, change something.)
- poate că revoluţia socială ar trebui impulsionată printr-o transformare a sistemului democratic (ce ne-a oferit doar posibilitatea unei timide comparaţii cu sistemul dictatorial - să-i zicem, în termeni moderni de a ne ascunde după deget, semiprezidenţial ) ce ne-ar înglobi drepturile, dar ne-ar orienta într-o direcţie progresistă către alinierea la startul competiţiei statelor civilizate.
Meditaţii încheiate şi agăţate-n cui.

În prag de an II

Ţin bine minte. Anul trecut, cam în aceeaşi perioadă, mă zbăteam între incertitudini decizionale de toate culorile, formele şi mărimile. Mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă în ceea ce priveşte facultatea, locaţia şi desigur dacă voi reuşi să fac faţă cel puţin satisfăcător valului de schimbări. Iar asta pentru că niciodată nu am fost prea grozavă la a întâmpina cu naturaleţe schimbările. Mereu am oscilat între spontaneitate şi meditare, între un eu constant incert şi negativist şi un sine dornic de aventură şi schimbare. Mutatul în Bucureşti, cu toate simbolismele, penitenţele asumate şi auto-impuse ce au urmat de la sine şi începutul facultăţii au trecut în acelaşi ritm alert. Nesiguranţele de început au fost urmate de îngrijorările în ceea ce priveşte finalizarea proiectelor, capacitatea de a mă ridica la un anumit nivel (impus fie de mediul academic, fie de mine) sau cea de a interacţiona cât mai eficient.
Îmi aduc aminte cum la mai toate seminariile din semestrul I, profesorii erau intrigaţi în legătură cu motivele alegerii acestei facultăţi în defavoarea altora. Răspunsul nu l-am aflat în totalitate decât după finalizarea unui an de studiu.
E simplu:
- pentru că a fost, este şi în mod cert va fi o provocare;
- pentru că mă determină să vreau să devin mai bună, ca specialist sau pur şi simplu ca persoană;
- pentru că îmi deschide orizonturile;
- pentru oamenii grozav de faini din jurul meu, voluntariate sau activităţi extracurriculare;
- pentru că îmi motivează toţi neuronii să joace salsa şi bachata în ritmuri culturale, reprezentând parcă o frescă a vieţii mele viitoare.
De parcă un moşuleţ înţelept m-ar privi înţelegător şi mi-ar spune "nu toate drumurile tale vor fi pavate, dar în mod cert vei ajunge întotdeauna la destinaţie".
Şi într-un final, pentru că mă mulţumeşte. Iar acest lucru ar trebui să sintetizeze totul.