The European Voluntary Service or how to create a European family

Extra, extra, read all about it! 
EVS helps you find your place in the European family!

As being one of those Europeans that fully took advantage of the youth mobility opportunities across the continent by participating in various seminars, conferences, student weeks and youth exchanges, the decision to embark in an EVS adventure came almost naturally.

Before engaging in my one year long journey to Poland, I didn’t have much knowledge of the social reality of the country and for most part, Poland was just a section of the European map, with a tumultuous history. 

When people ask me how my EVS was, I still find it difficult to describe it in a single sentence, because looking back at the whole experience, I realize, now more than ever, that EVS will always be one of those stages in my life that helped me to truly connect, in an insightful way, to my own cultural identity and on a more larger extent, to my European one. Even today, I consider that EVS is and probably always be a big part of my becoming, as a more responsible and engaged citizen of an international community.

            In Poland I discovered that even if a society seems to function completely different, you will still find familiarities within bits and bobs of multiple cultures, that will give you a total sense of belonging.

I discovered that people from different places, with different social and cultural backgrounds can be united under the same roof by curiosity and the desire to share your own customs and traditions while contemplating the delights of this European mosaic of cultures. I discovered that no matter how different you may think people are, we are all connected by the same values, fears and expectations of life.

EVS made me realize that boundaries are just an administrative aspect and that nowadays people in Europe are more in touch with one another then they’ve probably ever been.

The best part of this experience and the one that I probably cherish the most, among the great friends I now have all over Europe and the great memories from amazing European cities that accompany me wherever I go, is this desire to get involved in all the projects that will give the future generations of European citizens the same opportunity of becoming curious about Europe, curiosity that would eventually lead to the developing of a true European identity.

(source: http://commentisfreewatch.files.wordpress.com/2011/01/extra_2010082896270.jpg)

Epistole pasagere despre aventurile Mădălinei prin Balcani

În zilele leneșe de vineri, când soarele năzare de după ditamai muntele ce îmi amuză diminețile în aste frânturi de lume, îmi zburdă prin minte cum că sunt prea ușor adaptabilă la noile situațiuni în care poposesc și că de o să am vreodată copii, o să-i bârâi la cap cu toate poveștile mele, mai mult sau mai puțin deocheate din diverse colțuri de lume.

Mă gândeam cum de se face că mă simt deja atât de acasă în locul ăsta, printre oamenii ăștia cu care împărtășesc o limbă care nu e a mea, pe fundal de controverse identitare și religioase, prea multe țigări și prea mult alcool, cum se face că nu sunt aici nici măcar de o săptămână, dar am impresia că au trecut luni în cap, mă fâțâi zdravănă pe străzile orașului, fără considerații rușinate la adresa privirilor furișe ale locuitorilor de drept ai urbei, printre străduțele centrului vechi, printre magazinele de suveniruri amestecate între Europa și Asia, între Croația și Turcia, între război și zilele noastre, printre mirosuri de cafea, mereu cafea, o eternă fascinație pentru îmbârligări sociale diurne pe fundal de cafea, printre pixuri construite din gloanțe, poze cu Tito, ironice sau nu, de-o parte și de alta a podului ce împarte orașul în partea croată și partea musulmană.

Nu mi-e foarte clar nici dacă aista îi realitatea sau doar o fugă constantă, departe de brutalitatea angoaselor mele existențiale de acasă, unde lucrurile nu se așează și nimic nu mi-e clar, ce vreau, cine sunt sau cine ar trebui să fiu.

Aici timpul are răbdare, chemarea la rugăciuni îmi gâdilă urechile și o adulmec ca pe un sunet domolitor, oamenii mă răsfață, mi se impun prea puține lucruri și mă simt mai integrată decât m-am simțit vreodată într-o comunitate de care nu aparțin.

Oamenii aici beau mult, beau de toate, fumează țigări tari și înlocuiesc apa cu cafeaua, de până la 5 ori pe zi. Tipii par să se aprindă și să se stingă repede, în viziunea clasică a conceptului, iar duduile, aceste Barbie ambulante brunete, își scot la paradă formele de care sunt poate prea conștiente.

Oamenii aici nu merg pe munte. Și nu merg pe jos. Poate pentru că sunt încă mine nedescoperite în munții ăștia, poate pentru că sunt prea agale în leneveala lor domoală, dar nici că îi vezi atrași într-un fel de cărăruile stâncoase ce se zăresc de colea din vale.

Oamenii aici vorbesc mult și vorbesc tare. Fetele au părul lung, toate-s trase la indigo-ul consumerismului vestimentar și mai toți tipii par a fi gata să de-a pe gât o sticlă de rachiu într-un minut jumate.

Cred despre români că sunt slabi la fotbal și despre românce că sunt urâte și prostituate.

E bizar, zilele mele se precipită în interacțiuni sociale cu iz de prejudecăți și stereotipuri. Și merg agale, mă holbez la tot ce am în jur și încerc să asimilez cât mai mult posibil.
Mă tem că sunt prea mulțumită de chestiile astea mici care mă determină să mă trezesc dimineața cu ditamai rânjetul pe față, visez mult, și ziua și noaptea, și nu-mi imaginez cum ar fi dacă m-aș opri vreodată din alergătura asta.
Nu știu exact cine sunt acum, dar cea de dinainte de toate lucrurile astea nici că mai există.