Arc pseudo-creativ de caricatură maniheistă

Motto-ul zilei: a scrie înseamnă a rescrie

Se făcea că freamătul turbat al motoarelor turate nebuneşte pe artera urbană ce se zărea anemic de la penultimul etaj al blocului îşi diminuase intensitatea. Ea stătea ghemuită în colţul dormezei, arcuindu-şi din când în când spatele, şi privea aparent meditativ la cerul ce îşi schimbase de acum culoarea în roşu – albăstriu, culoare uşor artificială în viziunea ei. Gândul îî zbură către omuleţul verde ( îî plăcea să pretindă că toate persoanele ce o răsfăţaseră la un moment dat în conversaţii savuroase erau verzi.) din seara precedentă. Oare cum i-a permis el să îi distribuie cu nonşalanţă mici răutăţi gratuite aromate cu o voce blajină, de persoană ce ştie că are atâtea de transmis, încât la moartea ei se va rezerva o pagină întreagă de comentarii maiestuoase în ziarul catalogat drept inoportun? Şi cum de i-a permis să pună rapid în aplicare soluţia ei de compromis referitor la împărţitul unei ţigări? Amintirea ţigării rupte la jumătate îi proptise o senzaţie înecăcioasă ce o determină să tuşească preţ de 32 de secunde. Cerul îşi concretiză de acum transformarea într-un albastru marin. Tumultul gândurilor îşi reluă linia anterioară. Anonimul acela meritase oare mai mult decat o pecete de rămas bun? Natura-i indecisă şi inconsecventă o irita în acea clipă. Îi revenea aluziv în memorie replica colegei de noctambulism nocturn „ mai bine regreţi ceva ce ai făcut decât ceva ce nu ai făcut”. Vocea vecinului de palier împunse liniştea vestibulului. Teribil, dragă, când nu îţi poţi auzi sunetul minţii datorită inciziilor turbulente din exterior. (sursă fotografie)

Compoziţie ad-hoc abstrusă

Noul an universitar este urmat într-un mod mai mult sau mai puţin simbolic de alte începuturi. Aş putea enumera, fără să greşesc prea tare, începutul unui nou anotimp, (pariu că ista nu v-a trecut prin căpşoarele luminate) începutul unui nou sezon de premiere pe la teatre, opere şi asociaţii culturale şi pe un plan o leacă mai personal, începutul unei relaţii intime între mine şi noul meu cartier. Da, de anul acesta îmi fâlfâi liberă aripioarele dezmorţite prin Dristor. ( îmi este încă neclar motivul pentru care această afirmaţie mă trimite automat cu gândul la versul semi muzical "In Dristor ai pe cinevaaaa”). Lucrul pe care îl agreez cel mai tare la dânsul (cartierul, desigur) este caleaşca ce mă aşteaptă zilnic la poartă, în traducere postmodernistă, metroul care îşi întinde rădăcinile exact în faţa scării mele. Lucru genial, de altfel, dacă cugetezi lucid cu un pahar de Metaxa în faţa degetului mic de la mâna stângă. Aş avea totuşi o problemă. Rezumată metodic: tentativele mele de a nimeri "gura” potrivită s-au finalizat, toată săptămâna, cu o mare neizbândă. Frustarea mea recurge din ridicolul situaţiei: cum să ai metrou la scară şi să nu nimereşti ieşirea potrivită? Aşa că scrisei această înălţătoare istorisire pentru a declara în mod public (roşind de la nas în jos) că eu şi metroul de la Dristor avem o gravă problemă de comunicare. Prin urmare, sunt decisă să accept sfaturi, consiliere şi medicamente din gama Prozac. Sau poate se oferă un cetăţean concesiv cu ăi ce au probleme cu orientarea subpământeană să mă ia frumuşel de degetul mare şi să mă împingă spre lumină a.k.a. ieşirea cea bună.
Later edit: Telenovela comunicaţională şi-a jonglat soluţionarea apriat, fără dramatisme, lamentări ori dependenţe sobre sau umoristice.

(sursă fotografie)