Concluzii succinte referitor la noaptea institutelor culturale

i. Nu e prea fun dacă nu participi într-un număr cât mai mare ;

ii. Gratuitatea poate conduce la haos şi kitch;

iii. E indicat să îţi alegi un singur public ţintă şi să depui efort pentru a satisface doleanţele acestuia;

iv. Bulevardul Daciei nu este luminat noaptea. Al naibii de iritant;

v. Muzicalurile frantuzeşti contemporane nu sunt prea reuşite;

vi. Românii îşi reprimă în mod automat natura bisexuală;

vii. Românii sunt excesiv de homofobi.

Voluptate casabilă, făcută falduri şi creţuri – exorcism al spaimei de prejudecăţi.

O incursiune mai mult sau mai puţin revelatoare în lumea galeriilor de artă bucureştene mi-a oferit ocazia unei timide analize sociale.
Astfel, un bărbat trecut de 40 de ani, plictisit de experienţa vieţii, incult în ale simţurilor, puţin voyerist, privea nelămurit galeria de nuduri încadrate perfect în ramă.
Cineva spunea că un om va aprecia calitatea unor nuduri sub formă de artă, doar după ce va lăsa deoparte voluptatea cărnii.
Privim mai întâi cu ochii de animal şi apoi cu cei de fiinţe raţionale.
Prin urmare, o expoziţie de fotografii ce ilustrează nuduri nu e numai un exerciţiu de dat cu presupusul în legătură cu verosimila calitate a fotografiilor şi realul talent al autorului ci şi o posibilitate de a compara, imita, de a stârni dorinţe, în ultimă instanţă.
În ceea ce mă priveşte, încă nu m-am decis dacă voyeurismul se manifestă în privinţa practicilor sexuale sau în privinţa celor sociale.
Şi asta pentru că lumea este un întreg laborator de observaţie.

Îndeletniciri văratice

Uite cum mi-am irosit 40 de minute din viaţă ţesălându-mi părul şi lungindu-mi genele, ca o veritabilă urmaşă a lui Eva. Spun irosit, pentru că este oricum mult prea cald şi probabil până la colţul blocului rimelul mi se va scurge pe faţă, transformându-mă în potenţiala nouă prietenă a celor din grupul emo, ce se strâng, fără greş în fiecare vineri în faţa mallului.
Şi pentru că oricum am fost abandonată (urăsc oamenii care nu răspund la mesaje, mailuri, telefoane) şi prin urmare pedepsită să fiu deprimată într-o zi de vară, îmi petrec existenţa în canapea fie cu un ochi în televizor, fie în calculator, fie cu amândoi pe o carte.
Cum se face că vara parcă zgomotul de la maşini se aude mai tare? Şi cum se face că toată lumea pleacă din oraş în căutare de himere nebănuite când se întâmplă atât de multe lucruri chiar aici?
Parol că scotocind prin boscheţii de la Romană ar putea fi o activitate plăcută. Poate am găsi chiar boschetul în care s-a împuşcat Urmuz.
Sau plimbatul cu metroul dintr-o parte într-alta a oraşului. Şi de ce nu se mai ţin bătăile cu flori ca în vremea vechilor Bucureşti?

Iniţiative cu caracter populist II

Pentru că este mult prea cald ca să încercăm măcar să arătăm decent în timpul zilei, propun să populăm străzile Bucureştilor noaptea, în încercarea frenetică de a ne culturaliza. Sub acest slogan, în realitate încerc să transform populaţia bucureşteană în animale nocturne.

Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru nr. 38)
Expozitie de fotografii "Atmosfera jazz"
Vlad Eftenie, Rares Avram, Bogdan Tutuneanu, Gabriel Barbu
21.00 Seara de proiectii de filme. :
Dimineata Regia: Radu Jude, Acasa , Regia: Paul Negoescu, Happiness, Regia: Sophie Barthes, Moment of Glory Regia: Hendrik Moonen, Tanghi Argentini" de Guido Thys, "Der Ostwind" de Kohl Galss, "Euthanasia" de Adrian Grenier si "Printed rainbow" de Gitanjali Rao.
23.00 Concert de jazz - Cristian Soleanu Quartet

British Council (Calea Dorobantilor 14)
18.00 program dedicat copiilor "Un britanic ii spune copilului tau o poveste"
Proiectia filmului 24 hour Party People

Institutul Francez (Bd Dacia 77)
19.30 Muzica si Cinema: Scurmetajele lui Chaplin acompaniate muzical de Emy Dragoi
00.00 Proiectie filme "La vie en rose/La Mome de Olivier Dahan" (2007), cu Gerard Depardieu si Marion Cotillard + o proiectie dedicata regizorului Michel Gondry

Institutul Cervantes ( Marin Serghiescu, 12)
Proiectia filmelor "Cria Cuervos" (1976) de Carlos Saura, "Cosas que nunca te dije" (1996) de Isabel Coixet si "Intacto" (2000) de Juan Carlos Fresnadillo.

Goethe Institut (Henri Coandă 22 )
"40 de ani de arta video in Germania"- 59 de filme semnate de diferiti artisti

Institutul Italian de Cultura (Aleea Alexandru, 41)
21.00 "Glasul lunii/La Voce Della Luna", de Federico Fellini.

Centrul Cultural al Republicii Ungare ( Batistei 39)
18.00 Concertul flautistului FÜLEP Márk, la pian GÁBOR József

Manifestări de lenevie intensă

Ora 3:24. Aerul din cameră îmi este invadat de un miros acut de ploaie. De 3 zile încerc să mă autoconving că nu este deloc bine să las însuşirea cursului de teoria organizaţiilor pentru ultima noapte înaintea examenului, cum de altfel îmi este rutina din timpul sesiunii. Încercare eşuată, mai mult decât evident, pentru că iată-mă din nou cu câteva ore înaintea examenului, somnoroasă, puţin stresată şi cu dorinţa puternică de a inventa scenarii mortuare ingenioase pentru acest curs. Şi mai există, desigur şi tendinţa de a lăsa totul baltă şi de a nu mă prezenta la examen, tendinţă care va fi mai mult ca sigur ignorată. Ultimul examen din anul 1 se vrea executat într-o notă dramatică. Mademoiselle Madelaine se vrea pe un şezlong comod, savurând briza mării şi un cocktail cu ananas, pe o plajă simandicoasă din Caraibe. Mademoiselle Madelaine vorbeşte la persoana a III-a pentru că este o boemă enigmatică.

Ploaia e întotdeauna mai caldă primăvara

E trist atunci când îţi încalci propriile reguli, ce cu multă muncă s-au sedimentat în fiinţa-ţi.
Este şi mai trist când conştientizezi acest lucru şi cu toate că te priveşti obiectiv, din spatele unui geam de sticlă murdar, nu reuşeşti să te detaşezi de sinele acela care parcă putrezeşte ca un măr plin de viermi.
Şi te întrebi atunci, cum de ai ajuns să fii persoana aceea, ce îţi crează repulsie grotească, care aşteaptă tăcută şi nevrotică lângă telefon. De parcă ai aştepta ca cineva să te treacă peste viaţă, ghidându-te numai din sforile imaginare ce îţi constitue existenţa.
Dar viaţa e mai mult decât un telefon care nu sună.
Şi pe deasupra oamenii sunt nişte creaturi dubioase, care nu spun niciodată lucrurile potrivite la momentul potrivit, dintr-un dumnezeu ştie care motiv.

Home sweet home?

Reîntoarsă în urbea natală, după o relativă lungă despărţire, am fost surprinsă (plăcut) să descopăr locuri noi, magazine noi, un aspect general mai modern, în schimb aceeaşi atitudine şi perspectivă limitată a tipicului cetăţean de oraş mic de provincie.
Când oare o să înţeleagă aceste personaje că nu este nimic rău în a ieşi din tipare? Că nu este nimic ciudat în a fi altfel? Oamenii sunt diferiţi, nu toţi suntem frământaţi din acelaşi aluat.
Şi aş dori să fiu lămurită de ce, dacă îndrăzneşti să te avânţi în gura mare şi bârfitoare a oraşului, să zicem într-o sâmbătă seară, (când această creatură -oraşul- se vrea hrănită) împreună cu o prietenă, lumea te priveşte dubios, mergând chiar până la prezumţia că orientarea ta sexuală nu s-ar încadra în cea a majorităţii, dar dacă eşti însoţită de mai mult de 3 prietene atunci devii automat populară? Şi de ce nu se aplică acelaşi verdict tipilor?
Iar dacă tot suntem la acest capitol, domnilor, când o să vă lămuriţi că abordările de genul "păpuşa, ce sexy eşti", "mamă, ce frumoasă e fata asta", "eşti pizdă", sau claxonările repetate nu reuşesc decât să ne trezească repulsia totală şi singurul lucru pe care îl veţi obţine va fi în cel mai bun caz o categorisire în clasa "ignorant limitat".
Secolul 21 - originalitatea se cere în toate domeniile vieţii sociale, implicit în textele de agăţat.

Sinestezii colorate, domnul meu!

Pentru că papucii mei verzi îşi fac loc tiptil lângă pat şi pentru că ceaiul încă abureşte în cană, cu toate că nu l-am degustat deloc în ultimele 7 minute, de când zâna cea buna l-a plasat pe presupusa noptieră, m-am hotărât să părăsesc patul.
Ceva ce se vrea o jucărie antinervi sub formă de bombă verde rânjeşte efectiv la mine. Îi zâmbesc. E hilară. Ţin minte ziua când am cumpărat-o. Eram cu mama la cumpărături şi mi-a atras atenţia tocmai acel rânjet. Am convins-o pe mama să o cumpere, cum făceam când eram mică: puţine zâmbete, puţine rugăminţi cuminţi, puţine promisiuni....
Acum stă abandonată într-un colţ al patului. Ignorată. Poate ar trebui să o arunc în perete. S-ar simţi mai bine. Dar peretele?
Şi da...mă dau jos din pat. Trebuie! Lucruri urgente de făcut: luat costumul de supereroină de la curăţătorie şi pus la dispozitie cel puţin 2 -3 ore pentru a - l face impecabil, odată ajunsă cu el acasă. Da, pentru că ei spun că îl şi calcă şi parfumează, dar eu ştiu sigur că nu fac asta. Încă îmi aduc aminte de dungile de pe mâneca dreaptă pe care nu am mai avut timp să le îndrept la ultima misiune.
Ultima misiune a fost aceea când am salvat pisica neagră de la o moarte inerentă, în bătălia crudă între dânsa şi ordinara aceea de căţeluţă Betty a vecinei de la 4? Nu mai reţin exact.
Cred că îmbătrânesc. Asta trebuie să fie. Sau poate e doar sesiunea şi faptul că acum dorm până la 12.
Am reuşit cu succes să îmi dau piciorul stâng jos din pat. Acum atârnă peste plapuma jumate căzută. Sunt sigură că sora mai mare mi-ar spune să o ridic dacă ar fi aici. Ei nu îi place când arunc lucrurile pe jos. Ehh...da nici mie nu îmi place când invadează biroul cu cărţile ei. Cu toate astea, e drăguţ să locuieşti cu o soră. Orice soră, dar mai ales cu aceasta, pentru că e simpatică şi cârlionţată şi mereu o vezi dereticând câte ceva prin casă.
Hai hai..piciorul stâng e gelos că cel drept stă frumos la căldură în timp ce el este răcit de gresia cea neagră. Este gresie sau faianţă? Întotdeauna mi-a fost greu să reţin care-i care. Dacă jucăria verde ar vorbi în mod cert aş întreba-o. Pentru că mie mi-e uşor să pun întrebări. De fapt, cred că oamenii devin câteodată agasaţi de întrebările mele sau poate chiar de prezenţa mea. Lucrul asta mă întristează nespus. Mă face să vreau să mănânc o îngheţată mare de caramel şi vanilie. Îngheţata de caramel este cel mai bun lucru de la inventarea telefonului încoace. Câteodata mă gândesc că este chiar mai bună decat sexul. Şi apoi încep să râd. Nu ştiu dacă sunt multe lucruri mai bune.
Dar fie: mă ridic. Acum ambele picioare ating gresia. Am aruncat plapuma în colţul stâng al patului şi încerc să îmi dau seama cum aş arăta dacă aş avea aripi. Nu cred că ar fi prea comod. Gândeşte-te doar: în metrou toată lumea te-ar lovi şi ţi le-ar atinge din curiozitate. Şi unii chiar ar smulge cîte o pană aşa cum fac cu florile de pe stradă, cu toate că scrie clar pe acele tăbliţe: „Vă rugăm să nu rupeţi florile”.
Mă îndrept către fereastră. Trag perdeaua. Miroase a ploaie. Sau poate e doar roua. Sunt încă adormită şi spiritul meu de observaţie este şi el adormit. E.....uite. Un porumbel! Probabil a venit să îmi ureze „Neaţa,dude” în stilul caracteristic al acestor porumbei urban - avangardişti.
Dar se aude un zgomot puternic, ca de tractor sau în orice caz un utilaj folosit la muncile câmpului. Nu, e doar colega mea de celulă. Încă doarme şi mereu scoate sunete ciudate spre dimineaţă. A zburat porumbelul. Probabil s-a speriat de lumina difuză a soarelui poposit pe gratiile reci de metal.

Practicile secrete ale colegilor de facultate.

Ieri am avut ocazia să fiu introdusă teoretic în lumea secretă a „student - boy talk”.
Când se petrec cele mai multe aceste „boy talk”? De cele mai multe ori la facultate, înainte de începerea cursurilor sau în timpul acestora, graţie tehnologiei moderne.
Actorii? Desigur, exclusiv studenţii studioşi care participă, cel puţin fizic, la cursuri.
În ce constau aceste discuţii ce „au trezit” secole de-a rândul intriga şi teama femeilor?
Eu le-aş caracteriza scurt şi concis: bârfă. Se pare că ocupaţia preferată a dragilor mei colegi de facultate este să analizeze atent ţinutele vestimentare, coafura, manichiura, pedichiura, tonurile asortate de culori, prezenţa sau absenţa machiajului şi desigur aspectele pur fiziologice ale colegelor. („bă, nu ţi se pare că X are un cur mai mişto decât Y?”)
Ahh...şi era să omit: fac comentarii cu privire la posibila viaţă sexuală a fetelor. Spun posibila pentru că se pare că ei, bărbaţii, au un sistem foarte „bine pus la punct”, care îi ajută să îşi dea seama dacă o persoană, tipă în cazul acesta, are o viaţă sexuală activă sau nu.
Şi acesta se poate rezuma rapid: dacă o tipă este introvertită, îi este aplicată rapid ştampila de „veşnic virgină”. Dacă, dimpotrivă este extrem de deschisă, comunicativă şi verdictul este pe măsură. Şi este evident opusul primului.
Am fost cu atât mai şocată la aflarea informaţiilor despre aceste tabieturi, cu cât eram ferm convinsă că toţi cei care participăm la cursuri o facem din dorinţa clară de a învăţa şi nu pentru a emite judecăţi în privinţa detaliilor vieţilor private ale colegilor.
Ar fi cazul să mă simt flatată sau insultată, la auzul comentariilor pozitive sau negative? Poate da...dacă încă aş fi în şcoala generală. Încep să mă conving de veridicitatea acelui „mit urban” conform căruia bărbaţii sunt cu 5 ani mai imaturi decât femeile. Şi o să îl şi extind: cel putin 5.

Nu este prejudecată. Doar nu te plac.

Sunt oare eu singura care a observat faptul că la facultate, atunci când te prezinţi, nu mai e suficient să spui doar numele, ci şi zona/localitatea din care eşti? Şi nu neapărat pentru că interlocutorii nu ar reţine numele tău sau pentru că unele dintre acestea au fost atât de folosite într-o anumită perioadă (deşi este adevărat. Cât de puţin originali au putut fi părinţii din 1987/1988/1989? Câţi Andrei, Alexi sau Andre poţi cunoaşte într-o viaţă? Se poate oare ajunge, undeva pe parcurs, la saturaţie?) încât ar fi derutaţi de posibila repetiţie.
Ci datorită faptului că judecăm persoanele şi din acest punct de vedere. Aproape toţi avem cel puţin o prejudecată. Şi cum domeniul prejudecăţilor este atât de larg, zona geografică din care provii de ce ar face o excepţie?
Clasificare? Greu de făcut, dar sunt cunoscute prejudecăţile oltenilor împotriva moldovenilor, ale moldovenilor împotriva oltenilor, muntenilor împotriva maghiarilor şi lista poate continua până la nivel de oraş.
Am cunoscut numeroase persoane care spuneau că detestă bucureştenii pentru că sunt atât de....bucureşteni. N-am avut totuşi curiozitatea să îi intreb ce înţeleg ei prin „atât de bucureşteni”.
Întrebarea este : care ar putea fi metodele prin care noi, oamenii, am putea scăpa măcar de jumate din prejudecăţile pe care le considerăm mai mult sau mai puţin justificate?
Sau poate ar trebui să ne lăsăm mai întâi convinşi să ne dorim să renunţăm la acestea.
La o adică.....nu sunt giuvaeruri preţioase. Sau.....da?

Give me baby one more....book!

Vreau cartea, obiectul pur fizic. Nu banalul substitut virtual.
Vreau să o simt, să o miros, să o ating gentil, să recunosc printre paginile ei amprentele celor din alte lumi, vreau să mă pierd în cuvintele rostite de sute de entităţi înaintea mea. Vreau să mă simt prizonieră între coperţile ei rupte de timp.
Vreau să fiu posedată şi reposedată la infinit de cuvinte înlănţuite pe paginile îngălbenite, cu colţurile îndoite.

De fapt, ceea ce vreau sa subliniez este că ....a început Bookfest-ul, domne.