Trage zăvorul la primul zumzet de lumină.

Închiderile deliberate au devenit din ce în ce mai rare în zilele astea lungi în care îmi poposesc nimicul în lene, obişnuinţă şi nepăsare. Uneori convieţuiesc în simbioză perfectă cu relaxarea şi starea de normalitate pasivă. O nelegiuire zdravană pe lista mea de not to do, never to do.
Puţine mai sunt nopţile în care freamătul mă răsuceşte pe toate părţile şi îmi îngână docte ce ar trebui să fie o constantă a eliberărilor mele mentale.

La început o făcea din plictiseală, pentru că voia să iasă din amorţeala realităţii şi pentru dumnezeu, voia să simtă, să palpite chiar şi o lecuţă, să vadă în roşu aprins. Dar exuberanţa euforiei e scurtă şi graniţa dintre extaz şi agonie e cel puţin ambiguă. Dar e prea târziu să mai pui pauză şi oricum nici nu ştii dacă vrei. Aşa că nu te opreşti, normalitatea devine doar un concept şi te hrăneşti cu groaza celorlalţi.

Neliniştea mea cu urme subterane şi elemente boemice e împopoţănată cu teorii terorizate de ziua în care doar să fiu fericită va fi suficient.
"I want to stay as close to the edge as I can without going over. Out on the edge you see all kinds of things you can't see from the center. "

My home is my station sau despre autosabotări

Îmi afund disperarea în artificial şi neutru şi scriu ca să nu urlu. Definesc starea aceea patologică de euforie permanentă, patetic de grotească de altfel, printr-o perpetuă căutare. Nu mai număr zilele, timpul a devenit irelevant şi oricum fiecare secundă mă trage mai aproape de omul Neanderthal. Mă închid în casă cu zilele, devin paraplegică mental şi-mi pierd voit contactul cu realitatea, pe care de acum o privesc doar detaşat, printr-o vitrină opacă şi murdară. Mi-am adus aminte că pot să scriu pentru a-mi uşura conştiinţa, deloc ezoteric şi înălţător ci doar foarte personal. Mă simt de parcă am trăit suficient pentru a fi bătrână, dar prea puţin pentru a ştii realmente ceva. Am căpătat îndestulă experienţă de viaţă pentru a nu face nimic cu ea, 23 de ani de detoxificare a tuturor convingerilor prestabilite. Mi-e frică că o să fiu mult prea mobilă pentru totdeauna şi că o să-mi car amintirile-n spinare precum nişte comori însemnate pe care să le scot din buzunarul jachetei doar în faţa străinilor din gările lumii. Pe de altă parte, mi-e frică că nu o să fiu aşa. E chiar simplu de altfel: nu-i înţeleg pe ceilalţi şi ei nu mă înţeleg pe mine. E aproape enervant de clişeic. Tânjesc mereu după ceva indefinit şi abscons, devin aproape imaterială şi fatidică, un ienicer al vremurilor mai bune în care nu dormeam cu zilele la rând. Am devenit ridicolă prin încrâncenarea cu care îmi port “ nu ştiu-l” lipit de frunte, etichetările dominante mi-au devenit ecourile suspinelor, iar zilele în care sunt doar melancolică sunt din start catalogate drept zile bune. Tânjesc după linişte doar pentru că îmi place glasul nimicului meu, iar de multe ori respir pentru că nu am nimic mai bun de făcut.

În loc de reveniri.

Ai uitat să-ţi aminteşti că inactivitatea îţi putrezeşte spiritul, că binele de azi e răul de mâine şi că e greu să ieşi din vâltoare când te afunzi pe zi ce trece mai rău.
Dă-ţi brânci şi aleargă cu baioneta ridicată! Şi fie ce-o fi.
Când toate vor fi doar paie pe foc, îţi vei apostrofa doar ritmicitatea intolerantă a inimii.

Scotocirile adânci ale miezului de noapte

M-am încredinţat, în lipsa vârtejelor din buricele degetelor, că suflul acesta dogmatic de sentimental nu îmi mai hărăzeşte poveţe bune de cărat în desagă. Dar după treceri multiple şi învăţăminte înghiţite de-a valma cu un linguroi mai mult sau mai puţin îmbibat în polei, am înţeles că am revenit la tine pentru că mi-am pierdut, rând pe rând, iluziile plaselor de siguranţă ce-mi însoţeau umbletul sporadic închistat printre suspine. Nu ştiu dacă o să-mi mai vină natural sau dacă luntraşul intern o să mai posede glumiţe detectabile ochiului extern, dar poate că nici nu mai contează. M-am întors acasă. E început de toamnă, iar eu m-am întors acasă.

Eliade este un amant fidel

" Eu te-aş sfătui să te zăpăceşti complet şi absurd. După aceea, ai să te limpezeşti, ai să înţelegi firesc, fără eforturi. fără tortură".

No strings attached?

S-a aşezat praful în rotocoale mărunte de când am încuiat ultima dată uşa peşterii. Aproape că uitasem că port zilnic cheia de gât , mai se bălăngăne dintr-o parte într-alta, mai mă apasă pe piept, dar nu se pierde. Niciodată nu se pierde. E greu să regăsesc conexiuni uitate de timpuri derulate frenetic între continente, voci, şuete de tot felul, aluzii amestecate şi bagaje supraîncărcate. Degetele aproape se frâng în încercările de compensare a poveştilor în cuvinte. Senzaţiile diforme de încrâncenare reconectare şi reverii efervescente, de astă dată meritul oraşelor ce vibrează diferit şi halucinant mă vor determina să mai plutesc în nonrealitate pentru o perioadă. Încă resping brutal cunoscutul obişnuit şi reactualizez în memorie întâmplări, oameni dragi şi emoţii. Pulsez încă în ritmuri străine.

Făurirea tiparelor fotografice

Din când în cînd îmi abandonez cuvintele imaginilor.