Scotocirile adânci ale miezului de noapte

M-am încredinţat, în lipsa vârtejelor din buricele degetelor, că suflul acesta dogmatic de sentimental nu îmi mai hărăzeşte poveţe bune de cărat în desagă. Dar după treceri multiple şi învăţăminte înghiţite de-a valma cu un linguroi mai mult sau mai puţin îmbibat în polei, am înţeles că am revenit la tine pentru că mi-am pierdut, rând pe rând, iluziile plaselor de siguranţă ce-mi însoţeau umbletul sporadic închistat printre suspine. Nu ştiu dacă o să-mi mai vină natural sau dacă luntraşul intern o să mai posede glumiţe detectabile ochiului extern, dar poate că nici nu mai contează. M-am întors acasă. E început de toamnă, iar eu m-am întors acasă.

Eliade este un amant fidel

" Eu te-aş sfătui să te zăpăceşti complet şi absurd. După aceea, ai să te limpezeşti, ai să înţelegi firesc, fără eforturi. fără tortură".

No strings attached?

S-a aşezat praful în rotocoale mărunte de când am încuiat ultima dată uşa peşterii. Aproape că uitasem că port zilnic cheia de gât , mai se bălăngăne dintr-o parte într-alta, mai mă apasă pe piept, dar nu se pierde. Niciodată nu se pierde. E greu să regăsesc conexiuni uitate de timpuri derulate frenetic între continente, voci, şuete de tot felul, aluzii amestecate şi bagaje supraîncărcate. Degetele aproape se frâng în încercările de compensare a poveştilor în cuvinte. Senzaţiile diforme de încrâncenare reconectare şi reverii efervescente, de astă dată meritul oraşelor ce vibrează diferit şi halucinant mă vor determina să mai plutesc în nonrealitate pentru o perioadă. Încă resping brutal cunoscutul obişnuit şi reactualizez în memorie întâmplări, oameni dragi şi emoţii. Pulsez încă în ritmuri străine.

Făurirea tiparelor fotografice

Din când în cînd îmi abandonez cuvintele imaginilor.

Deziceri

Sunt aromată de cuvântări pe care aş fi vrut să le făuresc, de pagini citite şi uitate, de fraze scrise şi şterse şi sterse şi scrise. Bucureştiul nu e blând la revederi distanţate, îşi deschide braţele doar amanţilor fideli. Nu îmi mai întind nevroza neobrăzat în faţa curioşilor, năucirile mele au destinatari precişi. Mi-am categorisit gândurile (maladive, duioase, tăioase, neobrăzate) în taste. Îmi port telefonul ca jurnal de bord. Nu învăţ, nu execut decizii, nu mă avânt. Doar palpez în tresăltări anonime, iar penelul îmi iubeşte arareori nebunia.

Dănţuiri parolate

Blog în comă.

Pécs - o promenadă ungurească

Printre decizii de stăpânire a viitorului într-un mod mai mult sau mai puţin radical, gândurile îmi flutură la prietenii de peste mări şi oceane, munţi şi castele presărate de nisip, oamenii primelor mele emoţii europene, primelor trepte suburbane.
Mă uit la fotografii ce se derulează înaintea-mi parcă aruncate de-a valma şi tânjesc după oraşele care te prind de mână şi nu îţi mai dau drumul vreodată.
Suspinele curg gârlă la ideea că nu voi mai apuca să-i revăd vreodată pe omuleţii de pe tărâmuri îndepărtate.
Dar sentimentalismele îşi şterg nasul, delicat, în batista brodată şi îşi întind gâtlejele către locaţii mai apropiate, aşteptate cu respiraţia oprită şi bagajul la uşă.
Desigur, evenimentele sociale nu se pot repeta la infinit, însă chiar trebuie să meditez conştiincios la realitate de pe acum?
Nu, o să-mi mai dau răgaz o lună, o lună în care să uit că trebuie.
Sursă foto