miercuri, 25 februarie 2009

Purificare mentală prin afrodiziace culturale


Sensul vieţii, fericirea înălţătoare, fluturaşii în stomac, mersul pe nori, zâmbetul tâmp constant, lejeritatea socială. Supraestimarea amorului, sexului, răsfăţurilor non spirituale în tentativa de stăvilire a uzanţelor comune.
Totul devine aproape schematic prin comparaţie cu şuetele savuroase. Habar n-am de coordonări exacte pentru viaţă, relaţii, idei, stări, dar am ajuns la cel puţin o concluzie: cuvintele potrivite mă fac fericită.

joi, 12 februarie 2009

Densitate simbolică cu adevarat eclatantă


Eglendisire penetrantă în a mea peşteră. Mă pierd printre nopţi culante şi mă regăsesc în zori de zi emfatice. Mă bântuie zicale şi proverbe susceptibile de anacronism. ("Ţi-a tăiat popa limba?"Acum, no, bine, eu mă întreb care ar putea fi imboldul unei asemenea isprave?) Remarc in sine-mi un soi de mizantropie făţarnică. Mi-o port zilnic la promenadă şi mă hlizesc în rodomontade fictive. Personaje pudice îşi înalţă glasul în acuze de trivialitate. Cratima este de vină. Cratima a unit într-o singură dimensiune pe Mădălina şi Emilia.
Hey, nu face curat. Mi-aş putea scrie memoriile pe praful ăla.

Pierre Michel - Fire Flower

miercuri, 11 februarie 2009

Când m-am transformat în bucureşteancă?



Din câte îmi aduc aminte, până mai de curând, încă eram prinsă în pasa de tranziţie dintre natura mea de provincială (oraşul, şcoala, liceul, persoanele cunoscute) şi cea care începea să prindă gustul urbei bucureştene. Vacanţa aceasta mi-a demonstrat că tranziţia s-a încheiat şi că urmele de regret de sub care priveam oraşul natal s-au cam spulberat sub influenţa comparaţiei cu Bucureştiul.
De ce nu mai există o conexiune cu oraşul natal? Păi să analizăm o leacă, zic, posibilităţile de petrecere a timpului liber. Giurgiu este mândrul posesor al unui teatru, relicvă încă vie a perioadei comuniste (pe principiul - fiecare oraş mic are un teatru şi fiecare comună un cămin cultural) clădire "maiestuoasă" plasată exact în buricul târgului. Spectacole? Desigur, mai ales cele legate de tradiţiile locale şi grupuleţele de dans ale Casei de Cultură. Ah, da, şi să nu omit tentativele de punere în scenă a unor piese clasice, pe durata cărora, nu ai răbdare nici măcar să arunci cu roşii în actori. Dară ca să nu fiu acuzată că nu remarc potenţialul artistic al locuitorilor oraşului, trebuie totuşi să menţionez că fură câteva specimene atractive de actori/actriţe ce migrară frumuşel mai la nord, în speranţa dobândirii notorietăţii în mărita capitală. O, da, pentru Giurgiu, Bucureştiul este echivalentul Hollywoodului.
Bun, ce mai e? Menţionai deja Casa de Cultură, unde mai vine câte un scriitor local să îşi citească poemele. Sunt atât de grozave, încât adormi pe scaune. Şi scaunele sunt cel puţin din perioada disco a naţiunii. Şi mai cântă câte o elevă de liceu, ce dobândeşte automat pe această cale, popularitate exorbitantă. Fabulos.
Altceva. Ce mai e dragă, în ăst mirific oraş? Stai aşa, că nu spusei încă de cinematograf. Clădire situată pe strada Mircea cel Bătrân ( izul istoric ni se trage şi de la Dunărea ce se revărsa până mai ieri chiar pe cea stradă), cinematograful se numea "Bucureşti". (observăm şi aici o înclinaţie către preslăvirea capitalei, ce ne priveşte impunător de la 60 de km? Hai să zicem că da.) Remarcaţi probabil verbul meu la trecut. Da, se numea, deoarece cam fu închis, datorită lipsei clientelei. Adevărul e că edificiul are cam vârsta copacului - monument al naturii - de peste drum şi duhneşte a substanţe la care nu vreau să ma gândesc fără să îmi iau batistuţa brodată din sertar şi să-mi acopăr năsucul.
Să nu uit de parcuri. Sunt 2. Unul mai în deal, altul mai la vale. Parcul "Alei" îi menţionat cam în toate scrierile istorice. Ceea ce nu se găseşte în descrierile despre acesta, este că nu prea ai vrea să te prindă noaptea prin el. Parol. Doar dacă te incită bezna şi posibilitatea violului. Ăl de mai la vale, "Mihai Viteazul" (da, edililor oraşului le curge patriotism prin vene) e populat, pe vreme bună, cu specimene (nu o să pretind că mă refer la o anumită etnie. nu, nicidecum) ce se lăfăie în manele melodioase şi coji de seminţe.
De fapt, trebuie chiar lăudate tentativele de exerciţiu în direcţia comunicării sociale. Întreaga jumătate de oră, cât durează parcurgerea oraşului de la un capăt la celălalt, abundă în astfel de străduinţe. De la taximetrişti ( ce-i păpuşa, de ce nu vorbeşti, ţi-a tăiat popa limba?) până la elevi de şcoala generală. ( vai, dar m-aş rusina teribil de-ar trebui să reproduc merituoasele lor cuvântări).
Ajunserăm la baruri, cluburi. Eram informată în legătură cu existenţa unui club, în proximitatea catedralei (:D), la mare cătare în zilele mele liceale, însă ista cam luă foc. De cineva s-a lăsat impresionat de rugăminţile fierbinţi ale tineretului giurgiuvean, probabil dânsul (clubul) a renăscut din propria-i cenusă.
Îi musai să menţionez şi existenţa a 3 pizerii, vreo 5 restaurante ce se vor cu stea-n frunte, un local "chic" ce înconjoară Turnul Ceasornicului (să zicem doar că inovatorii constructori ai acestui local sunt probabil bântuiţi de tata turc, ăl care l-a construit pe la 1700, cu oricare destinaţie, numai aceea de amuzament nu) şi un pub ce miroase a bodegă.
Da, târgul cosmopolit din perioada interbelică, este astăzi doar un oraş ce arată bine, dar miroase al naibii de tare. (nu, nicidecum datorită etniei ce populează cam jumătate din oraş. nu, nu).
Fin.

luni, 19 ianuarie 2009

Coerenţă dispersată


Dacă aş ştii să cuget în scris probabil aş spune că nu reuşesc să contopesc cuvintele în fraze.
Mă găsesc în imposibilitatea de a îngâna, fără să trezesc suspiciuni de rizibilitate. Moment în care îmi strâng pumnii şi urmăresc frământarea unei ţigări anemice în glasul gerului.
Azi mă relev în solecisme onirice, iară mâine o să consum infuzii sincopate de scenarii apocaliptice.
Don't follow me, I haven't got a clue.



marți, 30 decembrie 2008

Atitudini diforme


Iarna se descrie de la sine printr-un peisaj sistematic de copaci bătrâni (iarna îi încarcă cu 100 de ani), frunze adăpostind crengi putrede, note muzicale aruncate de-a valma din etajul 9 al unei garsoniere. Imagini aneantizate sau nu despre o copilărie lângă o sobă roşiatică sau frigul unei străzi ce foşneşte frenetic într-un cotlon fantasmagoric şi delirant al minţii. O masă dreptunghiulară, amorţită de timp îşi dezvăluie simbolistica familiară, privită prin ochii unui copil ce crede că unei păpuşi nu îi poate reteza nimeni capul. Luminiţe uşor kitchioase pălpâie pe o stradă unde vrei să îngheţi, într-o aură mensuală uşor anormală. Cărţi dragi de poveşti aliniate perfect pe sertarul unui birou anemic. Haine moi în care te-ai purifica periodic fără teama vestigiilor prea prozaice, totul pe fondul unei delăsări paradiziace. Rotirea unui carusel imaginar ce aproape te sugrumă, te indispune, dar te adulmecă şi nu îi poţi rezista. Siguranţa luminii bâjbâite ce poartă paşii încărcaţi spre casă. Nu ştiu dacă zăpada va fi la fel de candidă în Bucureşti.

luni, 15 decembrie 2008

Istorisiri cu şi despre metrou II


Poate vă amintiţi acţiunea despre care vă povesteam referitor la utilizarea civilizată a scărilor rulante. Ei bine, m-am gândit că o astfel de acţiune ar trebui extinsă şi la nivelului conduitei în metrou. Supun atenţiei câteva reguli simpliste ce se doresc respectate în timpul utilizării acestui mijloc de transport (şi nu numai):
- ascultatul muzicii la un volum scăzut (poate că nu este teribil de evident, însă există persoane care rezervă timpul petrecut în metrou lecturii, studiului, meditatului asupra paradigmelor interculturale, asupra clivajului dintre pulsiunile erotice si cele distructive, sau pur şi simplu dormitatului. dacă nu vrei să ţi se sforăie în urechi, mai bine ţi-ai comprima tentaţia de a-i forţa pe cei din jur să-ţi tolereze muzica);
- respectarea unei minime doze de discreţie (chiar nu este necesar să învălui aerul şi aşa irespirabil cu bancuri stupide sau povestiri năstruşnice din viaţa ta. poate ai impresia că în acest mod obţii cele 15 minute de faimă, însă îmi pare rău să te anunţ că de fapt chiar nu îi pasă nimănui.);
- renunţarea la tentativa de a obţine contact fizic cu persoane necunoscute,în timpul aglomeraţiei din orele de vârf( rezolvarea nevoii de afecţiune ar fi adoptarea unui căţel comunitar).
În altă ordine de idei, având în vedere faptul că mulţi dintre noi ne petrecem între 20 de minute - 2 ore zilnic utilizând metroul, poate ar trebui abordată o viziune mai complexă asupra acestuia.
(surse fotografii )



vineri, 5 decembrie 2008

O săptămână cu mine - flirting in good faith

Nu vreau să transform locul ăsta într-un altar căruia să îi depun ofrande zilnice. Reproşurile de „cocă neînchegată” le primesc cu beatitudine pentru că statutul de enigmatică îmi oferă o oarecare siguranţă.
Tu nu eşti un blog, eşti pestera pe care o vizitez din când în când pentru a-mi auzi vocile.