Povestea unei conexiuni urbane - o odă pentru Bucureşti

Iubirea sau ura pentru Bucureşti s-a transformat deja în polemică, în lupte imaginare între gladiatorii bucureşteni şi invadatorii provinciali. Disputele intense asupra frumuseţii sau monstruozităţii capitalei se regăsesc pe toate drumurile (a se citi site-urile). Sunt mulţi cei care îşi încarcă buzunarele cu pietre şi iau poziţia de atac împotriva bătrânului oraş, denigrându-l în voie, acuzându-l de mizerie, nefamiliaritate, barbaritate poate chiar banalitate comparativ cu măreţele surate europene. Fiind familiarizată cu Bucureştiul încă din fragedă pruncie, însă nelocuind efectiv în oraş, mărturisesc, roşind, că îmi încorporasem aceeaşi atitudine negativistă. Mărturisesc, de asemenea, că eram atrasă spre dependenţă de meleagurile ardelene, încoronând Clujul sau Sibiul, dându-le astfel permisiunea de a-i râde în nas capitalei. Dar schimbările s-au ţinut lanţ odată cu începerea demersului universitar, pentru că Bucureştiul îşi schimbă faţada atunci când renunţi să îl priveşti prin geamul unei maşini. Desigur, are perspective, are faţade, se joacă cu imaginile precum soarele se joacă cu norii, este avangardist spre grotesc uneori şi vanitos de renascentist alteori. Are prea multe hârtiuţe ce se ascund după prea puţinii copaci, vara este sinistru cum asfaltul ţi se lipeşte de noile perechi de sandale, reclamele ţi se par ordinare în serile de toamnă, iar comercianţii ambulanţi te agasează aproape la fiece pas. Praful îţi murdăreşte gulerul cămăşii, muncitorii nu te lăfăie în complimente eminesciene, nu regăseşti în orice colţ amintirile din urba natală şi te poţi simţi al naibii de singur în pasajele suprapopulate din ultracentral. Şi cu toate acestea, Bucureştiul te învăluie, te ciupeşte de mână şi te trimite într-un necunoscut atrăgător. Clădirile îţi zâmbesc pe sub mustăţi, cititul în parcurile găsite întâmplător este aproape orgasmic, iar sentimentul de unicitate devine plăcut de acut. În fiecare zi eşti doar tu şi Bucureştiul tău. O să te deranjeze un milion de lucruri, o să te vrei în braţele mamei, o să vrei să urli cât te ţin plămânii, te vei simţi nesigur şi singur, însă străzile îţi vor readuce o surescitare senină. De parcă ai fi ridicat pe un covor de frunze undeva deasupra blocurilor de 10 etaje, deasupra reclamelor, deasupra traficului de la Romană, acolo unde rămâneţi doar voi doi: pentru că Bucureştiul are calitatea miresmatică de a se dezvălui fiecăruia în parte.

Transport ieşit din comun - utopii urbane

O utopie urbană închipuită de Ilotopie şi pusă în mişcare de ICR
Perioada de desfăşurare: 27 – 31 august 2008
Locaţii: 3 autobuze RATB intitulate ARBORIBUZ, HIGH-LIFE-BUZ şi BIZARBUZ
circulă normal, pe liniile RATB, cu opriri în staţii. Liniile vor fi centrale.
Institutul Cultural Român şi trupa de teatru Ilotopie propun călătorilor bucureşteni o nouă formă de transport public: Transport ieşit din comun.
Trei autobuze fantastice se vor plimba prin Bucureşti timp de 5 zile, în perioada 27 - 31 august, transportând utopii, vise şi călători. Noile autobuze, în varianta Arboribuz, High-Life Buz şi Bizarbuz circulă pe rute obişnuite, dar propun experienţe insolite. Pot fi întâlnite în trafic, în fiecare zi pe altă linie RATB, la intersecţia dintre real şi imaginar.
Călătorii sunt rugaţi să nu taxeze biletul la urcarea în autobuz, să nu se îndoiască de visele lor şi mai ales să se ţină bine de barele de susţinere pentru a nu aluneca …în alte lumi.
Dacă în urmă cu un an, artiştii francezi invitaţi de ICR propuneau – la Festivalul de teatru stradal Apă Aer Foc – o alegorie pe oglinda lacului din Parcul Tineretului, cadrul utopiei urbane semnate de Ilotopie va fi acum carosabilul, iar publicul va fi un public călător.
Formată în anii ’80 în Camargue, între spaţii sălbatice şi zone industriale, ILOTOPIE este o companie specializată în acţiuni de „dezordine artistică” menite să revalorizeze spaţiul public. Compania – una dintre cele mai importante trupe de teatru stradal ale momentului – reuneşte, în jurul Centrului Citron Jaune pe care l-a înfiinţat în sudul Franţei, creatori, actori, sculptori, dansatori, muzicieni, inventatori, scenografi şi cercetători.
Institutul Cultural Român îşi propune să dea o cu totul altă dimensiune călătoriei obişnuite cu autobuzul, transformând un moment de rutină din viaţa bucureştenilor, într-un excurs fantastic, de delectare artistică. Trupa Ilotopie va transforma - cu ajutorul decorurilor - interiorul a trei autobuze, în spaţii suprareale. În aceste spaţii fantastice, actorii francezi, împreună cu tineri actori români vor deveni personaje, vor interacţiona cu călătorii-spectactori, îi vor iniţia şi îi vor conduce prin povestea instalată în autobuz.

Euforia simplităţii sau contorsionarea realităţii

Există persoane de care ai vrea automat să te îndrăgosteşti. La modul acela copilăresc, ca de o păpuşă frumoasă din porţelan sau de o acadea mare şi verde. Te simţi automat atras de ele şi parcă vă găsiţi într-o mulţime de alţi oameni. Parcă sunteţi uniţi de un fir imaginar (să nu o numim totuşi chimie deşi tenta sexuală e reală) în aceeaşi direcţie. ( în cazul ăsta gravitaţia nu acţionează ca o curvă {pardon pentru descărcarea de limbaj colorat pentru cei slabi de înger, pudici sau snobi} cum face în cele mai multe dintre situaţii - cel mai simplu exemplu este împiedicarea sistematică a zborului.) Sunt acei oameni cu care poţi vorbi despre orice, oricând, pentru că te fac să te simţi total în largul tău şi ajungi chiar să le mărturiseşti fanteziile cele mai absurde pe care nu ai fi crezut vreodată că le poţi mărturisi unei persoane mai devreme de câteva luni de relaţie temeinică.
Sunt persoanele pe care simţi nevoia să le îmbrăţişezi poate mai des decât ar trebui şi pe care le întâmpini întotdeauna cu un surâs (indiferent dacă e zi nefastă ori ba sau dacă părul îţi stă absolut înfiorător).
Şi te îndrăgosteşti progresiv cu cât afli mai multe detalii despre viaţa lor, detalii pe care începi să le adori şi cărora le duci dorul în lunile singuratice de iarnă. Sau poate te îndrăgosteşti înainte de a le cunoaşte, doar pentru că ai citit înscrieri din jurnale sau le-ai zărit o secundă într-un colţ de lume, ochii vi s-au intersectat şi în exact acel moment aţi simţit că sunteţi conectaţi într-o altă dimensiune a universului. (Nu, nu sună a stalking. Pas du tout. Se numeşte conectare profundă.)
And that makes me wonder: cum oare este posibil să ajungi la o stare de suficienţă (sau exaltare dacă doriţi) într-o singură relaţie?
Chiar putem avea pretenţia că o singură persoană ne poate completa într-un totul?
Nu provocăm prea mult mâna destinului în tentativa noastră de a găsi Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene într-o lume aflată sub o iminentă inautenticitate? Încep să îmi inrădacinez teoria conform căreia nu este sănătos să îţi limitezi orizonturile doar spre perfecţiune.

Prăbuşită în preaplin sau în prag de paroxism.

Caut nebună printre rânduri o fărâmă de duioşie. Nu există. Mi-am pierdut romantismul undeva între Braşov şi Satu Mare, l-am regăsit pentru o clipă la Târgu Mureş şi apoi parcă i-am spus la revedere pentru totdeauna la poarta Băii Mari. Aproape nu mi se mai întâmplă să visez cu ochii deschişi, să îmi înfăşor mâinile pe gâtul tău, să îţi muşc lobul urechii, să vreau să ne îmbătăm cu amurguri şi iarbă verde de Apuseni în zilele leneşe de vară. Pentru că nu mai ştiu cine eşti. Au trecut secunde plumbuite peste noi şi timpul a început să existe.
PS: Trebuie să ne mărturisim preaplinul deoarece cu unele obsesii nu se poate pur şi simplu trăi.

Dimineţi scăldate în ploaie

Mă îndrept timid, cu porbagajul umflat de bagaje, către capătul ţării.
Vânt la pupă, ciocoflenderi.

Scotocind prin sacul cu jucării

Zi călduroasă de vară, nu se anunţă ploi torenţiale sau evenimente neplanificate, prin urmare e momentul oportun pentru o curăţenie generală.
Iar partea cea mai grozavă la curăţeniile generale, dacă reuşeşti să te detaşezi de munca efectivă şi de praf, este faptul că de fiecare dată găseşti lucruri care să te transporte automat în copilărie.
Încercând să îmi aranjez, fără prea mult spor, un sertar folosit ca depozit, am regăsit câteva caiete din clasele primare. Probabil nu am renunţat la ele toţi anii ăştia pentru că au copertă drăguţă. Sau poate pentru că nu reuşesc să mă detaşez 100% de copilărie.
În fine, analizând caietele şi recitind compunerile din clasa a treia, cu titluri mai mult sau mai puţin ingenioase ("Visul din timpul zilei", "Bondacel îşi alege o meserie", "Regatul cuvintelor", "Un copil neascultător", "Zor şi Pată pe planeta de ciocolată" sau "Plac şi Plici pe planetă cu pitici") mi-am dat seama că scrisul meu de azi nu diferă cu mult de cel din perioada mea infantilă (da, scriu urât) şi că poate roşu nu era cea mai potrivită culoare pentru titluri.
Da, am mai remarcat şi primele tentative umile către introspecţie şi analize sociale. :D
"În gară" (titlu extrem de sugestiv şi original)
" Duminică seară am fost cu tata la gară, să o aşteptăm pe bunica. Am văzut multe trenuri şi foarte mulţi oameni grăbiţi. Trenul bunicii a sosit repede. Scârţâind puternic pe şine, a oprit chiar în dreptul nostru. Oamenii au început să coboare. Printre ei se afla şi bunica. Am alergat la ea şi am îmbrăţişat-o puternic. Fericiţi de reîntâlnirea cu bunica, ne-am îndreptat spre casă.
În urma noastră, liniştea a luat locul agitaţiei de mai devreme. Tristeţea şi frigul i-a învăluit pe copiii fără părinţi şi fără casă, rămaşi în întunericul noptii."

Before sunrise - reflecţii mai mult sau mai puţin calculate

Cred că oamenii suferă de singurătate. Oamenii în general. Nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele trecute. Nici dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele viitoare. Dar pe ce îmi bazez afirmaţia? Care sunt argumentele solide care să îmi susţină teoria?
Nu cred că am. Poate doar faptul că am remarcat tendinţa universală a oamenilor de a realiza proiecţii romantice asupra lucrurilor. ( proiecţii de genul - “ probabil că ploaia o să mă ude leoarcă şi o să fac o mare baltă în jurul meu în metrou, dar e romantic ca picăturile să îţi sărute genele;
sau - aş putea să îi pun zahăr în cafea, dar sunt sigură că o să i se pară oricum dulce pentru că mă are pe mine lângă el în dimineaţă asta;
ori - dacă e apus, soare, mare şi o scoică te zgârie, lin sau nu, probabil e momentul oportun să îi declar dragostea.
Nici nu mai e nevoie să vorbesc despre toate clişeele astea pe care le întâlnim prin filme. )
Sau să viseze cu ochii deschişi. Sau încercarea de a se izbi de ceilalţi în metrouri sau pasaje, din dorinţa, nerecunoscută mai mult ca sigur, de a simţi atingerea cuiva. Chiar şi a unui străin.
Lucru care mă face să mă întreb de ce relaţiile interumane sunt atât de complicate. De ce naturaleţea apare doar după zile, nopţi şi împărţirea unei prime căni cu ceai? Complicaţiile apar din vina noastră, desigur, dar chiar trebuie să devină un mecanism patologic? Sunt generaţiile viitoare predestinate să îşi piardă pe vecie intimitatea şi capacitatea de a comunica? Regresiunea psihică va fi datorată parţial singurătăţii? Prea multe întrebări pentru o minte ce îmbătrâneşte mecanic.
Simple lesson of the day: hug more and hug longer.