Pentru că papucii mei verzi îşi fac loc tiptil lângă pat şi pentru că ceaiul încă abureşte în cană, cu toate că nu l-am degustat deloc în ultimele 7 minute, de când zâna cea buna l-a plasat pe presupusa noptieră, m-am hotărât să părăsesc patul.
Ceva ce se vrea o jucărie antinervi sub formă de bombă verde rânjeşte efectiv la mine. Îi zâmbesc. E hilară. Ţin minte ziua când am cumpărat-o. Eram cu mama la cumpărături şi mi-a atras atenţia tocmai acel rânjet. Am convins-o pe mama să o cumpere, cum făceam când eram mică: puţine zâmbete, puţine rugăminţi cuminţi, puţine promisiuni....
Acum stă abandonată într-un colţ al patului. Ignorată. Poate ar trebui să o arunc în perete. S-ar simţi mai bine. Dar peretele?
Şi da...mă dau jos din pat. Trebuie! Lucruri urgente de făcut: luat costumul de supereroină de la curăţătorie şi pus la dispozitie cel puţin 2 -3 ore pentru a - l face impecabil, odată ajunsă cu el acasă. Da, pentru că ei spun că îl şi calcă şi parfumează, dar eu ştiu sigur că nu fac asta. Încă îmi aduc aminte de dungile de pe mâneca dreaptă pe care nu am mai avut timp să le îndrept la ultima misiune.
Ultima misiune a fost aceea când am salvat pisica neagră de la o moarte inerentă, în bătălia crudă între dânsa şi ordinara aceea de căţeluţă Betty a vecinei de la 4? Nu mai reţin exact.
Cred că îmbătrânesc. Asta trebuie să fie. Sau poate e doar sesiunea şi faptul că acum dorm până la 12.
Am reuşit cu succes să îmi dau piciorul stâng jos din pat. Acum atârnă peste plapuma jumate căzută. Sunt sigură că sora mai mare mi-ar spune să o ridic dacă ar fi aici. Ei nu îi place când arunc lucrurile pe jos. Ehh...da nici mie nu îmi place când invadează biroul cu cărţile ei. Cu toate astea, e drăguţ să locuieşti cu o soră. Orice soră, dar mai ales cu aceasta, pentru că e simpatică şi cârlionţată şi mereu o vezi dereticând câte ceva prin casă.
Hai hai..piciorul stâng e gelos că cel drept stă frumos la căldură în timp ce el este răcit de gresia cea neagră. Este gresie sau faianţă? Întotdeauna mi-a fost greu să reţin care-i care. Dacă jucăria verde ar vorbi în mod cert aş întreba-o. Pentru că mie mi-e uşor să pun întrebări. De fapt, cred că oamenii devin câteodată agasaţi de întrebările mele sau poate chiar de prezenţa mea. Lucrul asta mă întristează nespus. Mă face să vreau să mănânc o îngheţată mare de caramel şi vanilie. Îngheţata de caramel este cel mai bun lucru de la inventarea telefonului încoace. Câteodata mă gândesc că este chiar mai bună decat sexul. Şi apoi încep să râd. Nu ştiu dacă sunt multe lucruri mai bune.
Dar fie: mă ridic. Acum ambele picioare ating gresia. Am aruncat plapuma în colţul stâng al patului şi încerc să îmi dau seama cum aş arăta dacă aş avea aripi. Nu cred că ar fi prea comod. Gândeşte-te doar: în metrou toată lumea te-ar lovi şi ţi le-ar atinge din curiozitate. Şi unii chiar ar smulge cîte o pană aşa cum fac cu florile de pe stradă, cu toate că scrie clar pe acele tăbliţe: „Vă rugăm să nu rupeţi florile”.
Mă îndrept către fereastră. Trag perdeaua. Miroase a ploaie. Sau poate e doar roua. Sunt încă adormită şi spiritul meu de observaţie este şi el adormit. E.....uite. Un porumbel! Probabil a venit să îmi ureze „Neaţa,dude” în stilul caracteristic al acestor porumbei urban - avangardişti.
Dar se aude un zgomot puternic, ca de tractor sau în orice caz un utilaj folosit la muncile câmpului. Nu, e doar colega mea de celulă. Încă doarme şi mereu scoate sunete ciudate spre dimineaţă. A zburat porumbelul. Probabil s-a speriat de lumina difuză a soarelui poposit pe gratiile reci de metal.
Postări
