No strings attached?

S-a aşezat praful în rotocoale mărunte de când am încuiat ultima dată uşa peşterii. Aproape că uitasem că port zilnic cheia de gât , mai se bălăngăne dintr-o parte într-alta, mai mă apasă pe piept, dar nu se pierde. Niciodată nu se pierde. E greu să regăsesc conexiuni uitate de timpuri derulate frenetic între continente, voci, şuete de tot felul, aluzii amestecate şi bagaje supraîncărcate. Degetele aproape se frâng în încercările de compensare a poveştilor în cuvinte. Senzaţiile diforme de încrâncenare reconectare şi reverii efervescente, de astă dată meritul oraşelor ce vibrează diferit şi halucinant mă vor determina să mai plutesc în nonrealitate pentru o perioadă. Încă resping brutal cunoscutul obişnuit şi reactualizez în memorie întâmplări, oameni dragi şi emoţii. Pulsez încă în ritmuri străine.

Făurirea tiparelor fotografice

Din când în cînd îmi abandonez cuvintele imaginilor.

Deziceri

Sunt aromată de cuvântări pe care aş fi vrut să le făuresc, de pagini citite şi uitate, de fraze scrise şi şterse şi sterse şi scrise. Bucureştiul nu e blând la revederi distanţate, îşi deschide braţele doar amanţilor fideli. Nu îmi mai întind nevroza neobrăzat în faţa curioşilor, năucirile mele au destinatari precişi. Mi-am categorisit gândurile (maladive, duioase, tăioase, neobrăzate) în taste. Îmi port telefonul ca jurnal de bord. Nu învăţ, nu execut decizii, nu mă avânt. Doar palpez în tresăltări anonime, iar penelul îmi iubeşte arareori nebunia.

Dănţuiri parolate

Blog în comă.

Pécs - o promenadă ungurească

Printre decizii de stăpânire a viitorului într-un mod mai mult sau mai puţin radical, gândurile îmi flutură la prietenii de peste mări şi oceane, munţi şi castele presărate de nisip, oamenii primelor mele emoţii europene, primelor trepte suburbane.
Mă uit la fotografii ce se derulează înaintea-mi parcă aruncate de-a valma şi tânjesc după oraşele care te prind de mână şi nu îţi mai dau drumul vreodată.
Suspinele curg gârlă la ideea că nu voi mai apuca să-i revăd vreodată pe omuleţii de pe tărâmuri îndepărtate.
Dar sentimentalismele îşi şterg nasul, delicat, în batista brodată şi îşi întind gâtlejele către locaţii mai apropiate, aşteptate cu respiraţia oprită şi bagajul la uşă.
Desigur, evenimentele sociale nu se pot repeta la infinit, însă chiar trebuie să meditez conştiincios la realitate de pe acum?
Nu, o să-mi mai dau răgaz o lună, o lună în care să uit că trebuie.
Sursă foto

Ziua în care m-am trezit proastă

Se pare că cineva up there a avut chef de joacă azi şi a aliniat planetele într-un mod total bizar, acţiune care, desigur, mi-a dat dat peste cap toată karma şi mai mult decât atât, este extrem de posibil să îmi fi golit creierul de toate informaţiile acelea pe care am încercat să le sedimentez pe parcursul a 21 de ani. (da, am început să acumulez informaţii încă din perioada diaper - pooper). Într-o tentativă de a-mi spori cunoştinţele profesionale practice, m-am supus (nesilită de nimeni şi în plenitudinea facultăţilor mentale) unui interviu pentru obţinerea unui internship. Toate bune şi frumoase (mai mult sau mai puţin) până în momentul primirii listei cu întrebări ce doreau să verifice dacă sunt ancorată în realitate şi dacă mai ciulesc din când în când urechile la ce fac mai marii la nivel internaţional. Ah, da şi dacă am o leacă de cultură generală. Eul meu încrezător şi cu idei de optimism sublim a bifat fluierând zburdalnic (s-ar găsi individe obosite de tumultul social prin care şi-au discutat existenţa să spună că fluieratul era mai degrabă ascuns sub coatele ce păzeau foaia de hârtie menită să-mi asigure viitorul luminos, însă acestora le-am spune să îşi regăsească that inner child pierdut pe sub toate straturile de bitchiness) printre gramatici neevoluate şi sinonimie...până...pînă ce a întors pagina. Şi de-aici povestea devină absurd de tristă, într-atât de tristă încât chiar şi scenariştii de telenovele ar cere suplimentarea stocului de şerveţele. "Cine a inventat radioul?" râd sadicele litere în timp ce individa plăpândă din mine începe agresarea furtunoasă a pixului ei galben. "Cine a fost singurul cercetător român care a primit premiul Nobel?" - uhh, uhh, să vedem, să vedem...individa hasn't got a clue. Cu capul plecat şi cu privirea tremurândă (sunt mioapă) recunosc în mod public că a existat această fatidică zi în care I screwed up un interviu la modul cel mai ruşinos datorită ignoranţei ce îmi umileşte mănuşiţele. Nu mai sunt demnă de statutul de cetăţean al acestei comunităţi. Off with my head!
sursă foto

Înscrisuri postum tardive - Ave Deutschland

Am lipsit cam mult de-acasă şi mireasma-mi s-a cam scurs prin crăpătura din colţul stâng al geamului. Am finalizat incursiunile europene tocmai când mi s-a deschis apetitul pentru cele africane. Nu-i bai, natura-mi optimistă îşi revarsă şoaptele asupra scepticismului românesc în cea mai pură formă şi-mi zice: îi o grămadă adunată frumuşel de timp în desagă. Germania e o ţară foarte locuibilă. Suficient de locuibilă încât să te dezveţi de la programul nonstop al supermarketelor, de la audierea opţiunilor muzicale ale celorlalţi cetăţeni în trafic sau în metrou, de la regula cu "nu călcaţi iarba, că vă ia...muma pădurii şi vă fierbe în ceaunul ei smolit", de la şoferi care te trimit la skydiving gratuit când încaleci o zebră verde sau de la ăl bogdaprostea pe care îl rosteşti în gară când afli că dânsul, şi anume trenul, mai întârzie o leacă ( dacă îi sub o jumătate de oră nici măcar nu îmi ridic privirea). Cu greu, dar te înveţi. Şi cu ce mai te poţi învaţa cu chiu şi bai? Cu mersul pe bicicletă ( pe străzi, pe trotuare, prin parcuri - pot aici să subliniez cu două linii parcuri?), cu lăfâitul pe iarbă în timp ce îţi fâlfâi paginile din Hesse, cu patiseriile nemţeşti, cu mirosul de flori de pe străzi, cu oamenii care te direcţionează corect sau care te ajută cu bagajul, cu sistemul lor de căi ferate, cu vânzătorii care îţi fac cadou produse, cu librăriile pe 2 etaje şi secţiunile de limbi străine, cu liniştea din cartiere şi nu în ultimul rând cu berea nemţească. Asta-i cea mai grea parte. Până una alta, investighez comunicările intercontinentale, toate pe fondul sesiunii. Sau al petrecerilor în cinstea sesiunii. Una sau alta.
(foto multe - cunoaştem - what can I do if I'm a photo whore?)

Incursiuni europene

Palpitaţii şi avioane.
Sursă foto

Declaraţii aniversare

Iertată să-mi fie uitarea, însă am omis aniversarea peşterii. (6 aprilie îi zi de căpătâi).
Uite aşa trecu un an de confesiuni sub pereţii reci ai blogului.
Nu-i bal la ateneu, nu vă avântaţi, să-i sărutam doar mânuşiţele pentru găzduire.

"Cu-o damigeana şi un pahar
Şi cu-n lăutar
Aş petrece aşa până la ziuă".
Director muzical

Dor de ducă

Termenii în care îmi desfăşor timpul, măsurat în minute lipsă, sunt un amestec de reiterare a aceloraşi sunete, răsfoire a cărţilor ce îmi populează noptiera aproape de pe vremea bătăilor lui Mircea cu turcii, de, aşa-i când nu mai treci pe acasă 100 ani în cap, şi o amorţeală notorie ce gângureşte şuete imaginare cu personaje interbelice de anvergură. Moda cu Balcicul, cinismul intelectual şi libertinajul comportamental ce plutea în jurul duduilor interbelice mă încântă chiar mai tare decât ideea unei veri răscolind muzee europene.
Vara aproape că-şi întinde tentaculele amorţite în bătaia liliacului bătut din faţa geamului.
El Negro - Liniştea
Sursă foto

Promiscuitatea gândurilor: thinking in terms of freedom / acting in terms of freedom

Motoraşul ce mi-a alimentat gândurile a fost un fel de vis ciudat în care îmi dezaprobam comportamentul şi obstrucţionismul politic din societăţile actuale. O conexiune rigidă, uşor anapoda ce m-a învăluit într-o lamentare semi-conştientă, la limita dintre sinele adaptat şi cel ce încă rătăceşte stingher prin univers. Relaţii acuzate de imprudenţă, în realitate ghidate de o ridicolă moralitate asumată, şi voci militând pentru cauze mai mult sau mai puţin nobile. Personaje reale şi fictive, erau toate înmiresmate în acest ceaun smolit de un fel de ecou hilar, ce se auzea din spatele unui foaier îmbâcsit de oameni. (flashurile izbugneau cronometrat, la fiecare 3, 5 secunde). De-a dreptul curioasă este demarcaţia între discernământ şi păcat, amiciţie şi beneficiu, etică şi decadenţă. Şi faptul că şi în aste vise de pământean se remarcă invadarea voyerismului social manipulat de aţe tehnologice.
Încă o dimineaţă învăluită în ipoteze absurde.
" de căte disocieri e capabilă mintea omului. câte personalităţi contradictorii se îmbrâncesc şi se cutremură în aceste cufere de piele".

Sursă foto

Ritmuri aproape văratice

Colbie Caillat - Bubbly

Paulo Nutini - These streets

Popas NEXT

Să fie Next! Am zis.

Festivalul Next ediţia 3 - Scurt metraje, Brico contest, Gift Shop avem...

Next-ul 2009 reintră în acţiune cu o variantă îmbunătăţită, animată de fel de fel de lucruşoare ce sigur o sa vă determine să cumpăraţi o zebră şi să o vopsiţi în patrulatere deşănţate.
Primul pas: Brico Contest

	Îți place să măsori, să desenezi, să tai, să lipești, să vopsești, să bați cuie... Adică, îți place să bricolezi? NexT te invită la BRICO CONTEST! Îți trebuie o idee genială pentru UN OBIECT: * Decorativ – fii cât mai creativ, obiectul tău va atrage privirile unui public de cinefili adevărați! * Funcțional – creația ta va fi parte integrantă a decorului NexT de la cinematograful Scala. * Hand made – poți folosi obiecte deja făcute pentru a le integra în proiectul tău, dar trebuie să realizezi și ceva făcut de mâna ta ;) * Ușor transportabil – nu folosi materiale voluminoase și grele. * Care să nu ocupe un spațiu mai mare de 1 mp – keep it simple! ;) * Să conțină elemente din visual-ul NexT alăturat – logo NexT, omulețul și vestimentația lui (băscuța, cravata, ochelarii de soare), camera de filmat, căștile, microfonul, clacheta, geanta Nagra (de înregistrat sunet), norii și nu în ultimul rând, cățelul ;) Selecția proiectelor Organizatorii NexT vor selecționa din aplicațiile trimise, 15 proiecte care vor participa la concurs. Selecția lor se va face după criteriile originalității, funcționabilității și realizării cât mai simple a obiectelor propuse. În funcție de dificultatea execuției proiectului, de materialele necesare și implicit de costurile pe care le presupune realizarea lui, fiecare proiect selecționat va primi o sumă de bani (nu mai mare de 300 de lei) pentru punerea în practică. Numele celor slecționați vor fi anunțate pe site pe 26 martie, ora 20:00. Obligațiile participanților selecționați la concurs După aflarea rezultatelor selecției, participanții se vor obliga să predea organizatorilor NexT obiectele create, până la data de 1 aprilie, pentru a putea fi expuse și integrate în decorul amenjat în foaierul cinematografului Scala. Obiectele vor fi donate de participanți Societății Culturale NexT care le va folosi pentru promovarea activităților sale viitoare. Premiul Câștigătorul va fi desemnat prin vot de publicul festivalului și va fi premiat la gala de decernare a premiilor NexT. Premiul constă într-o excursie de trei zile (transport și cazare) la Festivalul de Public Design de la Milano (18-26 aprilie), care include şi o acreditare la manifestările acestui eveniment de amploare. Descarcă și completează formularul de înscriere și trimite-l la adresa brico@nextproject.ro până pe 25 martie, ora 20:00! Notă: Din păcate NexT nu va putea acoperi costurile de transport și cazare ale unor eventuali participanți din provincie. Oricine își poate acoperi aceste cheltuieli este invitat să se înscrie la concurs!

Parabola microbuzului

Perioada februarie - martie a fost inundată în optimism profesional. Simţeam un avânt puternic din spate şi vocea omuleţului din urechea stângă ce mă ovaţiona gălăgios: " Şi ce dacă încă eşti timorată la interviuri şi nu ai un cv de mărimea cărţilor lui Dostoievski? It's all about second changes. Şi d-astea or să mai tot vină". Şi uite aşa ţopăiam eu pe stradă, sorbind cuvintele omuleţului şi imaginându-mi reuşite profesionale de anvergură, schimbări de mentalităţi, zile în care de drag te trezeşti la 6 dimineaţa numa' ca să te reîntorci la proiecte cu impact social major. ( ce să mai - mă şi vedeam pe o scenă mulţumind mamei pentru că m-a făcut individă cu picioarele bine înfipte în pământ) Toate bune până astăzi - 15 martie 2009 - când am fost reintrodusă într-o manieră brutală în starea de negativism profesional acut. Şi povestea începe aşa: Ghidată de ispita casei părinteşti, m-am îndreptat spre Eroii Revoluţiei, târâş grăbiş, cu scopul de a mă instala într-un autocar, pe un aşezământ cu vedere (a.k.a un loc la geam) şi de a continua lecturatul cărţuliei pe care o tot amân de câteva luni. Bun. Numa' că odată ajunsă în locul de rendez-vous observai că respectivul domn autocar tocmai ce decola. "Bummer", declar eu pentru sine-mi, "acum trebuie să mai aştept o juma' de oră". ( dacă îmi permiteţi, o să presupun că sunteţi novici în d-ale transportului către Giurgiu şi o să vă lămuresc că nu mai există tren, ce nu ocoleşte timp de 2 ore, direct către măritul municipiu de la inundaţiile din anii trecuţi / mai că ai crede că noi ca giurgiuveni suntem în tratative bune cu Dunărea, dar iacă nu/ astfel că mai rămâne doar soluţia cu autocarele/microbuzele.) Dar tocmai atunci când priveam eu îngândurată linia de tramvai, vine un nene la mine ( să-i zic "domn"?) : "Spre Giurgiu, donşoară?" Probabil i s-a părut că mimez un "da" pentru că a continuat "Haida!". Încă puţin surprinsă, îl urmez pe cetăţean mai după colţ, unde aştepta taciturn un microbuz ce părea să fi supravieţuit ultimului război mondial. "Eh, cel puţin ajung mai repede acasă" îmi dau eu încurajarea. Purced la îmbarcarea în microbuzul îmbibat în arome felurite, în timp ce respectivul cetăţean slash şofer culegea potenţiali pasageri prin aceeaşi metodă militărească. Acţiunea de persuadare a fost încheiată rapid aşa că în 10 minute eram ready to roll. Ţop hop, rapid peste linia de tramvai, ţop hop tăindu-i faţa unui alt cetăţean cu maşina în trafic, ce nu s-a sfiit să îşi prezinte nemulţumirea în mod plastic, ţop hop ajungem la ieşirea din Bucureşti. (okey, trebuie să încetez să mai spun "ţop hop"). Având în vedere că locurile nu fuseseră ocupate integral (motivul aveam să-l aflu mai târziu. se pare că respectivul nu plătise cotizaţia la Societatea Anonimă a Şoferilor de Microbuze Giurgiu, prin urmare nu putea participa la programul cu jumătatea de oră, de care vă spusei mai înainte) nenea şofer a oprit pentru a integra veseliei aromelor din microbuz şi pe nişte indivizi ce purtau voioşi la teacă sticlele cu coniac. " O să fie bine, atâta vreme cât se aşează în spate şi nu îmi răvăşesc aura", zic eu. Însă uitai să precizez că pe locurile din spatele meu se aflau nişte domniţe ce discutau grav despre dificultatea studiilor în cadrul liceului din Călugăreni, unde activau, şi despre cum o să fie gospodăria dânselor când vor fi înnobilate cu statutul de muiere măritată. "Fată, să vezi ce mi-a zis mie taică-miu. Fată, să vezi, cică, dacă nu-l fac de ruşine în sat, cică îmi face cea mai mişto nuntă. Cu maşini d-alea mişto, fată." Dar divaghez. Mă-ntorc la indivizii cu răchiul. Aceşti distinşi şi onorabili cavaleri au fost atraşi automat (precum muştele la...) de zâmbetele prostatice ale ocupantelor locurilor din spatele meu. Domni cu experienţă vădită de viaţă , au purces la curtări conversaţionale. " Să moară George, pisi, da dă unde eşti ? n-ai şi tu un id dă mess?" " Să moară George, da cum tă cheamă?" George, odraslă a lui Dumnezeu, desigur, avea să devină laitmotivul întregii conversaţii, după cum bine urma să aflu. Conversaţia a înaintat pe tărâmuri existenţialiste, asupra mutabilităţii sinelui: "Păsărică, hai să facem o poză. Mergem sâmbăta viitoare la discotecă?"
Iertare, chiar şi relatarea discuţiei îmi provoacă eroziuni mentale. Prin urmare, trec direct la motivul izbucnirii negativismului.
Cum va fi posibil în relativul viitor să reuşească o campanie de relaţii publice să modifice comportamente, să stimuleze schimbări de mentalităţi sau să responsabilizeze având în vedere că jumătate (sau mai mult) din populaţia ţării este formată din tocmai acest tip de indivizi?
Parol că demersurile specialiştilor în relaţii publice din România sunt sortite apodictic eşecului.
Sursă foto

"Hello Madalina"

"After reading the 2500 applications we finally selected the participants. Herewith we would like to officially invite you."
Ce faci atunci când îţi dai seama că ai fost selecţionat, când tu aproape uitasei că trimisesei formularul, gândindu-te că oricum şansele tale de a fi în realitate ales sunt minime?
Păi ţopăi într-un picior vreo 23 de minute, eşti tentat să scrii hieroglife pe tavan ( decorarea locuinţei prin creaţiuni personale ) şi apoi îi suni pe prieteni ca să le urli în ureche. Desigur că ei nu înţeleg motivul entuziasmului tău (urechea umană nu prea distinge cuvinte printre urlete) prin urmare trebuie să reiei, de astă dată mai calm, relatarea veştii.
Apoi începi să te gândeşti de ce ai avea nevoie (cu toate că plecarea este peste 2 luni), să cauţi exact locaţia pe hartă, să te interesezi de curse, aeroport şi de cunoscuţii pe care i-ai putea vizita dacă tot ajungi prin zonă.
Şi apoi omuleţul raţional din urechea stângă îţi transmite sub cea mai docilă formă că încă nu ai terminat de lecturat pentru seminarul de mâine.
Închizi toate paginile de google, însoţindu-te de cel mai tâmp zâmbet posibil şi îţi aduci aminte că discutai despre experienţele din afară exact ieri, la o cană de ceai.
sursă foto

Purificare mentală prin afrodiziace culturale

Sensul vieţii, fericirea înălţătoare, fluturaşii în stomac, mersul pe nori, zâmbetul tâmp constant, lejeritatea socială. Supraestimarea amorului, sexului, răsfăţurilor non spirituale în tentativa de stăvilire a uzanţelor comune.
Totul devine aproape schematic prin comparaţie cu şuetele savuroase. Habar n-am de coordonări exacte pentru viaţă, relaţii, idei, stări, dar am ajuns la cel puţin o concluzie: cuvintele potrivite mă fac fericită.

Densitate simbolică cu adevarat eclatantă

Eglendisire penetrantă în a mea peşteră. Mă pierd printre nopţi culante şi mă regăsesc în zori de zi emfatice. Mă bântuie zicale şi proverbe susceptibile de anacronism. ("Ţi-a tăiat popa limba?"Acum, no, bine, eu mă întreb care ar putea fi imboldul unei asemenea isprave?) Remarc in sine-mi un soi de mizantropie făţarnică. Mi-o port zilnic la promenadă şi mă hlizesc în rodomontade fictive. Personaje pudice îşi înalţă glasul în acuze de trivialitate. Cratima este de vină. Cratima a unit într-o singură dimensiune pe Mădălina şi Emilia.
Hey, nu face curat. Mi-aş putea scrie memoriile pe praful ăla.
Pierre Michel - Fire Flower

Când m-am transformat în bucureşteancă?

Din câte îmi aduc aminte, până mai de curând, încă eram prinsă în pasa de tranziţie dintre natura mea de provincială (oraşul, şcoala, liceul, persoanele cunoscute) şi cea care începea să prindă gustul urbei bucureştene. Vacanţa aceasta mi-a demonstrat că tranziţia s-a încheiat şi că urmele de regret de sub care priveam oraşul natal s-au cam spulberat sub influenţa comparaţiei cu Bucureştiul.
De ce nu mai există o conexiune cu oraşul natal? Păi să analizăm o leacă, zic, posibilităţile de petrecere a timpului liber. Giurgiu este mândrul posesor al unui teatru, relicvă încă vie a perioadei comuniste (pe principiul - fiecare oraş mic are un teatru şi fiecare comună un cămin cultural) clădire "maiestuoasă" plasată exact în buricul târgului. Spectacole? Desigur, mai ales cele legate de tradiţiile locale şi grupuleţele de dans ale Casei de Cultură. Ah, da, şi să nu omit tentativele de punere în scenă a unor piese clasice, pe durata cărora, nu ai răbdare nici măcar să arunci cu roşii în actori. Dară ca să nu fiu acuzată că nu remarc potenţialul artistic al locuitorilor oraşului, trebuie totuşi să menţionez că fură câteva specimene atractive de actori/actriţe ce migrară frumuşel mai la nord, în speranţa dobândirii notorietăţii în mărita capitală. O, da, pentru Giurgiu, Bucureştiul este echivalentul Hollywoodului.
Bun, ce mai e? Menţionai deja Casa de Cultură, unde mai vine câte un scriitor local să îşi citească poemele. Sunt atât de grozave, încât adormi pe scaune. Şi scaunele sunt cel puţin din perioada disco a naţiunii. Şi mai cântă câte o elevă de liceu, ce dobândeşte automat pe această cale, popularitate exorbitantă. Fabulos.
Altceva. Ce mai e dragă, în ăst mirific oraş? Stai aşa, că nu spusei încă de cinematograf. Clădire situată pe strada Mircea cel Bătrân ( izul istoric ni se trage şi de la Dunărea ce se revărsa până mai ieri chiar pe cea stradă), cinematograful se numea "Bucureşti". (observăm şi aici o înclinaţie către preslăvirea capitalei, ce ne priveşte impunător de la 60 de km? Hai să zicem că da.) Remarcaţi probabil verbul meu la trecut. Da, se numea, deoarece cam fu închis, datorită lipsei clientelei. Adevărul e că edificiul are cam vârsta copacului - monument al naturii - de peste drum şi duhneşte a substanţe la care nu vreau să ma gândesc fără să îmi iau batistuţa brodată din sertar şi să-mi acopăr năsucul.
Să nu uit de parcuri. Sunt 2. Unul mai în deal, altul mai la vale. Parcul "Alei" îi menţionat cam în toate scrierile istorice. Ceea ce nu se găseşte în descrierile despre acesta, este că nu prea ai vrea să te prindă noaptea prin el. Parol. Doar dacă te incită bezna şi posibilitatea violului. Ăl de mai la vale, "Mihai Viteazul" (da, edililor oraşului le curge patriotism prin vene) e populat, pe vreme bună, cu specimene (nu o să pretind că mă refer la o anumită etnie. nu, nicidecum) ce se lăfăie în manele melodioase şi coji de seminţe.
De fapt, trebuie chiar lăudate tentativele de exerciţiu în direcţia comunicării sociale. Întreaga jumătate de oră, cât durează parcurgerea oraşului de la un capăt la celălalt, abundă în astfel de străduinţe. De la taximetrişti ( ce-i păpuşa, de ce nu vorbeşti, ţi-a tăiat popa limba?) până la elevi de şcoala generală. ( vai, dar m-aş rusina teribil de-ar trebui să reproduc merituoasele lor cuvântări).
Ajunserăm la baruri, cluburi. Eram informată în legătură cu existenţa unui club, în proximitatea catedralei (:D), la mare cătare în zilele mele liceale, însă ista cam luă foc. De cineva s-a lăsat impresionat de rugăminţile fierbinţi ale tineretului giurgiuvean, probabil dânsul (clubul) a renăscut din propria-i cenusă.
Îi musai să menţionez şi existenţa a 3 pizerii, vreo 5 restaurante ce se vor cu stea-n frunte, un local "chic" ce înconjoară Turnul Ceasornicului (să zicem doar că inovatorii constructori ai acestui local sunt probabil bântuiţi de tata turc, ăl care l-a construit pe la 1700, cu oricare destinaţie, numai aceea de amuzament nu) şi un pub ce miroase a bodegă.
Da, târgul cosmopolit din perioada interbelică, este astăzi doar un oraş ce arată bine, dar miroase al naibii de tare. (nu, nicidecum datorită etniei ce populează cam jumătate din oraş. nu, nu).
Fin.

Coerenţă dispersată

Dacă aş ştii să cuget în scris probabil aş spune că nu reuşesc să contopesc cuvintele în fraze.
Mă găsesc în imposibilitatea de a îngâna, fără să trezesc suspiciuni de rizibilitate. Moment în care îmi strâng pumnii şi urmăresc frământarea unei ţigări anemice în glasul gerului.
Azi mă relev în solecisme onirice, iară mâine o să consum infuzii sincopate de scenarii apocaliptice.
Don't follow me, I haven't got a clue.