Artă urbană la o aruncătură de băţ

Pentru că întotdeauna găseşti orice altceva de făcut în loc să îţi termini ultimele 2 proiecte din anul I de facultate sau să înveţi pentru examenul ce se apropie cu paşi rapizi, o soluţie ieftină, atractivă şi interactivă (poate cu puţin noroc reuşeşte chiar să schimbe şi perspective) este "festivalul" (artei contemporane nu prea îi plac etichetările) de teatru stradal ce se desfăşoară zilele acestea...în locurile extrem de publice din Bucureşti. De ce atractiv? Pentru că scoate spaţiul urban bucureştean din monotonia zilnică, pentru că îl colorează în curcubee imaginare, pentru că îţi oferă posibilitatea să te transformi într-un exponat de muzeu mai mult sau mai puţin neobişnuit. Pentru că este un "altceva" la îndemâna oricui, fie că te îndrepţi obosit de la serviciu sau şcoală către casă, fie că te-ai săturat de obişnuitele ieşiri în baruri sau cluburi. Sau poate din simplul motiv că există şi un alt mod de a privi lucrurile.

Moment de reculegere

Urmărit reclamele colegilor de la Organizaţia Virtuală: checked.
Examen franceză: checked.
Asistat curs teoria organizaţiilor: checked.
Primit diplomă Organizaţia Reală: checked.
Minunat când a trecut anul asta atât de repede: checked and double checked.
Let's pay our respects folks: azi a fost ultimul curs din anul I.

Bună dimineaţa..cât e ceasul?

Nu ştiu unde este semnul întrebării pe tastatura în română asa că sunt nevoită de fiecare dată să revin la cea în engleză pentru a fi cât de cât coerentă.
M-am trezit buimacă, întrebându-mă unde sunt şi cum am ajuns aici. Ora telefonului nu corespunde cu cea a laptopului, prin urmare încă mă întreb cât este ceasul. Bănuiesc că aş putea estima după prezenţa sau absenţa soarelui de pe cer, dar ca atâtea alte domenii, şi acesta mă limitează.
Este atat de linişte încât singurul lucru care se aude este bătaia degetelor pe tastatura.
Am analizat cu multă atenţie blogurile colegilor mei câştigători ai Olimpiadelor Comunicărilor. M-am simţit mică, ca o intrusă în lumea adevărată a adulţilor. Precum copilul acela căreia i se spune să se ducă să se joace în camera lui. "Aici, nu-i voie, noi vorbim lucruri de oameni mari".
Nu înţeleg de ce pe blog nu am naturaleţea din mailurile pe care i le trimit uneia dintre prietenele mele cele mai bune. Poate când o să reuşesc să îmi asum critica o să devin mai naturală şi implicit mai bună.
Sau poate că nu. Poate nu trebuie să avem toţi aceleaşi preocupări. Poate nu o să îi acord niciodată administraţiei sau politicii un statut fundamental, cu toate că sunt conştientă de importanţa lor. Poate o să mă mulţumesc să transpun faptele sociale înconjurătoare în cuvinte. Şi încerc să mă conving că asta nu mă face nici mai bună, dar nici mai puţin bună decât restul.
Simt în permanenţă nevoia de reconfirmare şi trăiesc cu impresia că nu am demonstrat nimic nimănui, cu toate că încerc să mă mint că nici măcar nu îmi doresc lucrul asta.
Îmi este frică de atâtea lucruri încât probabil ar trebui să mă autoizolez într-un colţ al camerei mele.

Studenţii lucrează mai bine sub presiune.

Facultatea m-a pus în faţa obligativităţii realizării proiectelor, pe diverse teme şi în diverse contexte, bazate în principal pe creativitate, inovativitate, transmiterea unei opinii personale argumentate coerent şi desigur respectarea normelor academice de redactare.
Experienţa primului semestru m-a determinat să îmi impun nişte reguli de realizare a acestora, reguli ce priveau în primă instanţă respectarea orarelor de lucru şi evitarea amânării efectuării proiectelor pe ultima sută de metri.
Desigur, totul sună mai bine în teorie decăt în practică. Prin urmare, iată-mă din nou cu 2 zile înainte de deadline lucrând încă la proiectul pentru protocol instituţional.
Şi în perioada în care unii dintre colegii mei mult mai conştiincioşi, realizau probabil concluziile proiectului lor, eu nu stabilisem nici măcar tema acestuia.
Am stabilit totuşi tema (pe la 4 dimineaţa, ziua curentă) şi mă declar satisfăcută de progresul realizat până în acest moment. Mai mult decât atât, sunt ferm convinsă că evenimentul realizat pentru încurajarea noilor tipuri de artă contemporană, în principal cele legate de arta stradală urbană ar fi primit cu receptivitate dacă ar fi pus în practică.
Prin urmare mă văd nevoită să trasez o concluzie, pe care probabil o voi eticheta ca teorie bazată pe experienţă personală: studenţii lucrează întotdeauna mai cu spor când sunt în criză de timp.

„Ciudată fiinţă ce eşti!”. Ce culoare are viaţa ta?

Sunt apatică, empatică, poate chiar nebună. Sunt sincer convinsă că nimănui nu-i pasă de melodramatismele mele şi totuşi continui să le pun în vizorul lumii. O numesc masochism pentru că în realitate doar înşirui pe blancul paginii cuvinte al căror sens doar eu îl înţeleg. Aproape trăiesc durerea copacului căruia i se rup crengile atunci când primesc critici, dar criticile sunt mereu constructive şi cu rol înălţător. Nu conştientizasem până acum că fluturaşii în stomac pot semnifica şi ceva rău, ca tunetele fără ploaie.
Am uitat de unde a pornit ideea asta. Poate de la un film, o poză sau de la gândul altcuiva ce mi-a ajuns la urechi prin aer.( It’s like the wind. You just gotta sense it.)
Acută lipsă de concentrare. Sunt cel puţin cinci cărţi pe care le-am început şi abandonat. Ce surpriză – le subestimez. Tratez cărţile cum tratez oamenii.
Probabil sesiunea o să vină şi o să treacă, fără ca eu să îi acord vreo importanţă. Mă gândesc că în urmă cu un an eram altfel. Poate chiar dulce în naivitatea mea ignorantă.
Acum nu ştiu ce sunt. Sau dacă sunt. Ştiu doar că zilele par să treacă fără ca nimic să se întâmple. Mă zbat în nelinişte, prinsă între dormitor şi sufragerie. Se mai inserează printre aerul stătut de baltă doar câteva ore de aer nocturn în care am impresia că sunt rebelă şi că trăiesc cu adevărat. Sunt o ratată şi îmi ţip mie „vreau să simt”.
Dar eul meu nu răspunde. Şi el e apatic, empatic, poate chiar nebun.

Reuniune: un an de la finalul liceului. (dar eu sunt dacă, domne, fie ce-o fi!)

Îmi aduc cu luare aminte de peripeţiile din liceu, ca de nişte experienţe bune de îndesat în rucsacul pregătit pentru aventurile cotidiene.

Reţin, desigur, lucrările cu caracter dramatic de la română, ticurile verbale ale profesoarei de istorie, crenvuştii de pe scările profesorilor din clasa a 9, repetatele cerinţe ale directoarei în legătură cu fondul şcolii sau imaginile cu ţigări fumate pe ascuns într-un colţ de clasă.

Ţin minte şi semi - eşecurile mele latineşti după descoperirea subită, într-o noapte, a esenţei mele dacice. ("vasazică d-asta nu mă împac eu cu conjugările alea." îşi spuse alter-egoul dac al Mădălinei într-o ceţoasă noapte de noiembrie. )
Desigur, cauza pledată maiestuos în faţa profesoarei de latină nu a avut tocmai efectul scontat. Dar să nu vorbim de lucruri triste aici.
Îmi mai aduc aminte şi de dimineţile petrecute în compania liniştii holului de la etajul 1 sau de oglinda cu iz de curte franţuzească din secolul 19.
Şi îmi mai aduc aminte o mulţime de alte lucruri pe care nu o să le mai enumăr pentru că mă aşteaptă, mereu fidelă, ca o amantă bătrână, imagologia.
Confesiune etichetată dramatic.

Iniţiative cu caracter populist

Ieri am semnat condica prezent la acţiunea "Noaptea albă a muzeelor". M-am perindat năucă prin oraş în căutare de muzee, făcând slalom printre oameni, copii şi maşini. Şi asta pentru că bucureştenii par a fi extrem de receptivi la astfel de acţiuni. (probabil gratituitatea i-a atras în primă fază). Nu înţeteg totuşi de ce dacă insistă să se alinieze iniţiativei europene (ziua muzeelor) coordonatorii nu o fac în adevăratul sens al cuvântului. Am întâlnit angajaţi adormiţi, plictisiţi ,chiar iritaţi că au fost nevoiţi să îşi petreacă noaptea la serviciu, care la miezul nopţii fix au aplicat verdictul: "Muzeul s-a închis. Îndreptaţi-vă spre ieşire". În altă parte a oraşului am fost întâmpinaţi, noi tinerii dornici de culturalizare, de afişe care anunţau indisponibilitatea tehnică, dar care specificau că deşi azi nu este deschis a fost totuşi intrarea liberă pe 10 mai. Important este de altfel ca publicul să reţină disponibilitatea instituţiei respective în alte ocazii. Pentru că faptele din trecut depun mărturie şi pentru activitatea din prezent. Uşor dezamăgită, uşor deshidratată, am lăudat totuşi agitaţia de pe străzile capitalei la 3 dimineaţa. De data aceasta Bucureştii au fost treziţi din obişnuitul somn nu doar de copii teribilişti urbani, personaje dubioase dar pitoreşti sau animale nocturne ci şi de respectabili cetăţeni cu odrasle de mână.

Because i love being reduced to a cultural cliché.

Schimbat tastatura "pă" română pentru a putea scrie cu diacritice.
Meditat asupra faptului că meditez: oamenii visează doar pentru a putea spune a doua zi că totul a fost doar un vis?
Neterminat curăţat ojă neagră.
Mâncat pungă /5 bucăţi turtă dulce.
Iritată de tenesul verde şi de fragmentul noii cărţi a lui Pamuk.
Analizat blogosferă.

Bohemian: se poartă festivităţile de absolvire.

Dacă aţi trecut săptămâna aceasta prin zona Universităţii sau Romană probabil aţi remarcat mulţimile de studenţi (în ani terminali ) lăfăindu-şi mândri togile.
+ pauză de curăţat unghiile +
Oja neagră se curăţă prea greu. Renunţ şi revin la subiectul iniţial.
Cum spuneam...studenţi exuberanţi dansând pe străzi, probabil dintr-o dorinţă ascunsă de a fi omagiaţi de lumea întreagă. Sau poate doreau doar să-şi împărtăşească bucuria cu restul lumii.
Gândindu-mă în perspectivă, probabil şi eu m-aş simţi tentată să adopt acelaşi comportament. Societatea ar trebui să poată fii capabilă să participe pozitiv la împlinirea dezvoltării profesionale a unei noi generaţii.
Aş mai putea vorbi de simpatia care mi-a trezit-o bătrânul ce i-a oprit, pe stradă, să-i felicite cu entuziasm şi încredere pe absolvenţii Facultăţii de Administraţie Publică, din cadrul S.N.S.P.A sau despre faptul că mă las absorbită frenetic de tradiţia americană cu togile, sau cum mi se pare al naibii de greu să porneşti optimist către noi începuturi când schimbările sunt atât de înfricoşătoare şi despre amintirile scoase de la naftalină în legătură cu ultima zi din şcoala generală sau din liceu, dar mi-e tare teamă că, azi, aş putea cădea în melodramatism.
Prin urmare, mă opresc aici. Mă înclin.

Cea mai simplă cale de a scăpa de coşmaruri este de a le pune în aplicare

Indiferenţa şcolară o pun pe seama brutalităţii coşmarurilor de care sunt, de ceva vreme, subjugată în fiecare noapte. Încep să mă gândesc extrem de serios la varianta de a mă transforma într-un animal nocturn (de data aceasta total, nu doar partial, prin angajamente sociale sau plăceri personale) de teama acestor coşmaruri. Tratatele lui Freud poate m-ar lumina în legătură cu apartenenţa demonilor mei, dar vocile din mintea mea ies rapid la iveală: „Freud? Freud e doar o modă. Citeşte-l pe Spinoza”. E curios cum încă nu am condamnat cărţile, la fel cum am făcut cu atât de multe alte lucruri. Probabil pentru că îmi place cum mă urmăresc necontenit cuvintele, în nebula vanităţii.

Nu e nici măcar vorba de cultură sau de repoziţionare pe o scară valorică. Demonii îmi joacă feste şi îmi dictează înfăptuirea unor plăceri vinovate. Spuneam acum ceva vreme, printre râsete haotice, că lumea este laboratorul meu de observaţie, iar tu eşti experimentul meu preferat. Poate că mi-am pierdut dorinţa de a experimenta şi aştept doar, ghemuită într-un colţ, un cavaler în armură strălucitoare, să mă salveze de nebunia mea.