Nu ştiu unde este semnul întrebării pe tastatura în română asa că sunt nevoită de fiecare dată să revin la cea în engleză pentru a fi cât de cât coerentă.
M-am trezit buimacă, întrebându-mă unde sunt şi cum am ajuns aici. Ora telefonului nu corespunde cu cea a laptopului, prin urmare încă mă întreb cât este ceasul. Bănuiesc că aş putea estima după prezenţa sau absenţa soarelui de pe cer, dar ca atâtea alte domenii, şi acesta mă limitează.
Este atat de linişte încât singurul lucru care se aude este bătaia degetelor pe tastatura.
Am analizat cu multă atenţie blogurile colegilor mei câştigători ai Olimpiadelor Comunicărilor. M-am simţit mică, ca o intrusă în lumea adevărată a adulţilor. Precum copilul acela căreia i se spune să se ducă să se joace în camera lui. "Aici, nu-i voie, noi vorbim lucruri de oameni mari".
Nu înţeleg de ce pe blog nu am naturaleţea din mailurile pe care i le trimit uneia dintre prietenele mele cele mai bune. Poate când o să reuşesc să îmi asum critica o să devin mai naturală şi implicit mai bună.
Sau poate că nu. Poate nu trebuie să avem toţi aceleaşi preocupări. Poate nu o să îi acord niciodată administraţiei sau politicii un statut fundamental, cu toate că sunt conştientă de importanţa lor. Poate o să mă mulţumesc să transpun faptele sociale înconjurătoare în cuvinte. Şi încerc să mă conving că asta nu mă face nici mai bună, dar nici mai puţin bună decât restul.
Simt în permanenţă nevoia de reconfirmare şi trăiesc cu impresia că nu am demonstrat nimic nimănui, cu toate că încerc să mă mint că nici măcar nu îmi doresc lucrul asta.
Îmi este frică de atâtea lucruri încât probabil ar trebui să mă autoizolez într-un colţ al camerei mele.
M-am trezit buimacă, întrebându-mă unde sunt şi cum am ajuns aici. Ora telefonului nu corespunde cu cea a laptopului, prin urmare încă mă întreb cât este ceasul. Bănuiesc că aş putea estima după prezenţa sau absenţa soarelui de pe cer, dar ca atâtea alte domenii, şi acesta mă limitează.
Este atat de linişte încât singurul lucru care se aude este bătaia degetelor pe tastatura.
Am analizat cu multă atenţie blogurile colegilor mei câştigători ai Olimpiadelor Comunicărilor. M-am simţit mică, ca o intrusă în lumea adevărată a adulţilor. Precum copilul acela căreia i se spune să se ducă să se joace în camera lui. "Aici, nu-i voie, noi vorbim lucruri de oameni mari".
Nu înţeleg de ce pe blog nu am naturaleţea din mailurile pe care i le trimit uneia dintre prietenele mele cele mai bune. Poate când o să reuşesc să îmi asum critica o să devin mai naturală şi implicit mai bună.
Sau poate că nu. Poate nu trebuie să avem toţi aceleaşi preocupări. Poate nu o să îi acord niciodată administraţiei sau politicii un statut fundamental, cu toate că sunt conştientă de importanţa lor. Poate o să mă mulţumesc să transpun faptele sociale înconjurătoare în cuvinte. Şi încerc să mă conving că asta nu mă face nici mai bună, dar nici mai puţin bună decât restul.
Simt în permanenţă nevoia de reconfirmare şi trăiesc cu impresia că nu am demonstrat nimic nimănui, cu toate că încerc să mă mint că nici măcar nu îmi doresc lucrul asta.
Îmi este frică de atâtea lucruri încât probabil ar trebui să mă autoizolez într-un colţ al camerei mele.
Postări
2 comentarii:
Mie imi place mult stilul blogului tau!Din multe puncte de vedere...vom mai discuta:P
iar mie imi place teribil de tare sa fiu laudata. ;))
Trimiteți un comentariu