S-a aşezat praful în rotocoale mărunte de când am încuiat ultima dată uşa peşterii. Aproape că uitasem că port zilnic cheia de gât , mai se bălăngăne dintr-o parte într-alta, mai mă apasă pe piept, dar nu se pierde. Niciodată nu se pierde. E greu să regăsesc conexiuni uitate de timpuri derulate frenetic între continente, voci, şuete de tot felul, aluzii amestecate şi bagaje supraîncărcate. Degetele aproape se frâng în încercările de compensare a poveştilor în cuvinte. Senzaţiile diforme de încrâncenare reconectare şi reverii efervescente, de astă dată meritul oraşelor ce vibrează diferit şi halucinant mă vor determina să mai plutesc în nonrealitate pentru o perioadă. Încă resping brutal cunoscutul obişnuit şi reactualizez în memorie întâmplări, oameni dragi şi emoţii. Pulsez încă în ritmuri străine.
Postări
