Atitudini diforme

Iarna se descrie de la sine printr-un peisaj sistematic de copaci bătrâni (iarna îi încarcă cu 100 de ani), frunze adăpostind crengi putrede, note muzicale aruncate de-a valma din etajul 9 al unei garsoniere. Imagini aneantizate sau nu despre o copilărie lângă o sobă roşiatică sau frigul unei străzi ce foşneşte frenetic într-un cotlon fantasmagoric şi delirant al minţii. O masă dreptunghiulară, amorţită de timp îşi dezvăluie simbolistica familiară, privită prin ochii unui copil ce crede că unei păpuşi nu îi poate reteza nimeni capul. Luminiţe uşor kitchioase pălpâie pe o stradă unde vrei să îngheţi, într-o aură mensuală uşor anormală. Cărţi dragi de poveşti aliniate perfect pe sertarul unui birou anemic. Haine moi în care te-ai purifica periodic fără teama vestigiilor prea prozaice, totul pe fondul unei delăsări paradiziace. Rotirea unui carusel imaginar ce aproape te sugrumă, te indispune, dar te adulmecă şi nu îi poţi rezista. Siguranţa luminii bâjbâite ce poartă paşii încărcaţi spre casă. Nu ştiu dacă zăpada va fi la fel de candidă în Bucureşti.

Istorisiri cu şi despre metrou II

Poate vă amintiţi acţiunea despre care vă povesteam referitor la utilizarea civilizată a scărilor rulante. Ei bine, m-am gândit că o astfel de acţiune ar trebui extinsă şi la nivelului conduitei în metrou. Supun atenţiei câteva reguli simpliste ce se doresc respectate în timpul utilizării acestui mijloc de transport (şi nu numai):
- ascultatul muzicii la un volum scăzut (poate că nu este teribil de evident, însă există persoane care rezervă timpul petrecut în metrou lecturii, studiului, meditatului asupra paradigmelor interculturale, asupra clivajului dintre pulsiunile erotice si cele distructive, sau pur şi simplu dormitatului. dacă nu vrei să ţi se sforăie în urechi, mai bine ţi-ai comprima tentaţia de a-i forţa pe cei din jur să-ţi tolereze muzica);
- respectarea unei minime doze de discreţie (chiar nu este necesar să învălui aerul şi aşa irespirabil cu bancuri stupide sau povestiri năstruşnice din viaţa ta. poate ai impresia că în acest mod obţii cele 15 minute de faimă, însă îmi pare rău să te anunţ că de fapt chiar nu îi pasă nimănui.);
- renunţarea la tentativa de a obţine contact fizic cu persoane necunoscute,în timpul aglomeraţiei din orele de vârf( rezolvarea nevoii de afecţiune ar fi adoptarea unui căţel comunitar).
În altă ordine de idei, având în vedere faptul că mulţi dintre noi ne petrecem între 20 de minute - 2 ore zilnic utilizând metroul, poate ar trebui abordată o viziune mai complexă asupra acestuia.
(surse fotografii )

O săptămână cu mine - flirting in good faith

Nu vreau să transform locul ăsta într-un altar căruia să îi depun ofrande zilnice. Reproşurile de „cocă neînchegată” le primesc cu beatitudine pentru că statutul de enigmatică îmi oferă o oarecare siguranţă.
Tu nu eşti un blog, eşti pestera pe care o vizitez din când în când pentru a-mi auzi vocile.

Marea plantare sau filosofia datului la cazma

Eram oarece sceptică în legătură cu utilitatea amintirilor despre contemplatul artei agricole, în verile acelea lungi din fraceda-mi pruncie petrecută la bunici. Dar realitatea m-o bătut uşor pe umărul drept, cu falange firave şi gingaşe, ca de pianist instruit în muzica lui Ravel şi mi-a atras atenţia că toate informaţiile pe care le-am acumulat pe parcursul anilor îmi vor folosi la un moment dat. (oare când voi decela trebuinţa captivantelor discuţii de la opţionalul „educaţie pentru sănătate” din liceu?) Imaginile subconştiente despre arta manipulării obiectelor agricole au ieşit la iveală în timp oportun, la acţiunea organizată marţi (18.11.2008) de MaiMultVerde. Sunt un cetăţean model al acestei comunităţi, Feronia m-ar recompensa cu un job de damă de companie. Peste ani le voi arăta nepoţilor pomii pe care eu i-am ajutat sa pătrundă în viaţă (pămănt,după nevoi). Chestiuni vrednice de interes referitor la ziua de marţi:
- Încă nu am desluşit secretul reuşitei trezitului la 6 dimineaţa;
- Abilităţile mele de socializare intră în acţiune doar după 10 dimineaţa;
- Corporatiştii sunt asemeni febrei tifoide. Îţi trezesc stări tifice, splenomegalie şi tulburări digestive. (mulţumiri umile, Geo, {cel nici pe departe susceptibil de imparţialitate} pentru această revelaţie.);
- MaiMultVerde e o asociaţie extrem de bine organizată;
- Persoanele de peste 30 de ani nu înţeleg conceptul de „voluntar”;
- Sloganul „hate something, change something” este pertinent şi motivant.

Istorisiri cu şi despre metrou

Ştiţi cum copiii sunt învăţaţi (în cazurile cele mai fericite) să se spele pe mâini, pe dinţi după fiecare masă, să traverseze numai când apare culoarea verde? Pentru zgâmboii din Bucureşti ar trebui să se introducă o nouă regulă socială de bună conduită: respectarea regulilor de utilizare corectă a scărilor rulante. Am zis!
"Metroul Greu si Asociatia pentru Dezvoltare Urbana sustine mersul civilizat pe scarile rulante de la metrou. Veniti sambata, 22.noiembrie in statia Unirii 2, intre orele 11.00 si 12.00 si ajutati-ne sa dam exemplu de cum se circula corect pe scara rulanta. Evenimentul "Stationati pe partea dreapta" se va desfasura in prezenta voluntarilor si a mass-media."

Limita concepţiei

Conversaţii savuroase sau nu, pe stradă, în metrou, sub balconul cuiva, virtuale, reale, meschine, vederoase, incitante, în parc, în pădure, la munte, la mare, la un ceai, cuvinte printre acadele, mere, amintiri gimnaziale, liceale, postum, situaţii enervante, frapante, enumerări de sentimente, emoţii, impresii, te forţez, răbufneşti, te detest, mă iubeşti în ploaie, pe nisip, în iatac, pe parchet, zumzet de cărţi răsfoite, tipărite, dăruite, dimineţi poetice, arămii, dănţuite, uitate.
Plăcerea fantezistă a cuvintelor este că ele pot fi doar urma stiloului pe hârtie.

Arc pseudo-creativ de caricatură maniheistă

Motto-ul zilei: a scrie înseamnă a rescrie

Se făcea că freamătul turbat al motoarelor turate nebuneşte pe artera urbană ce se zărea anemic de la penultimul etaj al blocului îşi diminuase intensitatea. Ea stătea ghemuită în colţul dormezei, arcuindu-şi din când în când spatele, şi privea aparent meditativ la cerul ce îşi schimbase de acum culoarea în roşu – albăstriu, culoare uşor artificială în viziunea ei. Gândul îî zbură către omuleţul verde ( îî plăcea să pretindă că toate persoanele ce o răsfăţaseră la un moment dat în conversaţii savuroase erau verzi.) din seara precedentă. Oare cum i-a permis el să îi distribuie cu nonşalanţă mici răutăţi gratuite aromate cu o voce blajină, de persoană ce ştie că are atâtea de transmis, încât la moartea ei se va rezerva o pagină întreagă de comentarii maiestuoase în ziarul catalogat drept inoportun? Şi cum de i-a permis să pună rapid în aplicare soluţia ei de compromis referitor la împărţitul unei ţigări? Amintirea ţigării rupte la jumătate îi proptise o senzaţie înecăcioasă ce o determină să tuşească preţ de 32 de secunde. Cerul îşi concretiză de acum transformarea într-un albastru marin. Tumultul gândurilor îşi reluă linia anterioară. Anonimul acela meritase oare mai mult decat o pecete de rămas bun? Natura-i indecisă şi inconsecventă o irita în acea clipă. Îi revenea aluziv în memorie replica colegei de noctambulism nocturn „ mai bine regreţi ceva ce ai făcut decât ceva ce nu ai făcut”. Vocea vecinului de palier împunse liniştea vestibulului. Teribil, dragă, când nu îţi poţi auzi sunetul minţii datorită inciziilor turbulente din exterior. (sursă fotografie)

Compoziţie ad-hoc abstrusă

Noul an universitar este urmat într-un mod mai mult sau mai puţin simbolic de alte începuturi. Aş putea enumera, fără să greşesc prea tare, începutul unui nou anotimp, (pariu că ista nu v-a trecut prin căpşoarele luminate) începutul unui nou sezon de premiere pe la teatre, opere şi asociaţii culturale şi pe un plan o leacă mai personal, începutul unei relaţii intime între mine şi noul meu cartier. Da, de anul acesta îmi fâlfâi liberă aripioarele dezmorţite prin Dristor. ( îmi este încă neclar motivul pentru care această afirmaţie mă trimite automat cu gândul la versul semi muzical "In Dristor ai pe cinevaaaa”). Lucrul pe care îl agreez cel mai tare la dânsul (cartierul, desigur) este caleaşca ce mă aşteaptă zilnic la poartă, în traducere postmodernistă, metroul care îşi întinde rădăcinile exact în faţa scării mele. Lucru genial, de altfel, dacă cugetezi lucid cu un pahar de Metaxa în faţa degetului mic de la mâna stângă. Aş avea totuşi o problemă. Rezumată metodic: tentativele mele de a nimeri "gura” potrivită s-au finalizat, toată săptămâna, cu o mare neizbândă. Frustarea mea recurge din ridicolul situaţiei: cum să ai metrou la scară şi să nu nimereşti ieşirea potrivită? Aşa că scrisei această înălţătoare istorisire pentru a declara în mod public (roşind de la nas în jos) că eu şi metroul de la Dristor avem o gravă problemă de comunicare. Prin urmare, sunt decisă să accept sfaturi, consiliere şi medicamente din gama Prozac. Sau poate se oferă un cetăţean concesiv cu ăi ce au probleme cu orientarea subpământeană să mă ia frumuşel de degetul mare şi să mă împingă spre lumină a.k.a. ieşirea cea bună.
Later edit: Telenovela comunicaţională şi-a jonglat soluţionarea apriat, fără dramatisme, lamentări ori dependenţe sobre sau umoristice.

(sursă fotografie)

Joaca de-a concluziile

Tocmai ce terminai de lecturat o carte pe care probabil voi fi nevoită să o reiau de cel puţin 2 ori pentru a o înţelege în totalitate. Cugetări asupra acesteia ( îmi permit să adaug o notă extrem de familiară pentru că mai mereu devin intimă cu un autor pe care îl descopăr în mai mult de 2 ocazii ) :
- sunt aproape sigură că nu sunt exagerat de generalistă când afirm că românii sunt printre neamurile cele mai reticente la schimbare;
- intensitatea hotărârilor spontane se pierde în lamentări comode sau în aplicarea unei norme colective la nivel individual. ( hate something, change something.)
- poate că revoluţia socială ar trebui impulsionată printr-o transformare a sistemului democratic (ce ne-a oferit doar posibilitatea unei timide comparaţii cu sistemul dictatorial - să-i zicem, în termeni moderni de a ne ascunde după deget, semiprezidenţial ) ce ne-ar înglobi drepturile, dar ne-ar orienta într-o direcţie progresistă către alinierea la startul competiţiei statelor civilizate.
Meditaţii încheiate şi agăţate-n cui.

În prag de an II

Ţin bine minte. Anul trecut, cam în aceeaşi perioadă, mă zbăteam între incertitudini decizionale de toate culorile, formele şi mărimile. Mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă în ceea ce priveşte facultatea, locaţia şi desigur dacă voi reuşi să fac faţă cel puţin satisfăcător valului de schimbări. Iar asta pentru că niciodată nu am fost prea grozavă la a întâmpina cu naturaleţe schimbările. Mereu am oscilat între spontaneitate şi meditare, între un eu constant incert şi negativist şi un sine dornic de aventură şi schimbare. Mutatul în Bucureşti, cu toate simbolismele, penitenţele asumate şi auto-impuse ce au urmat de la sine şi începutul facultăţii au trecut în acelaşi ritm alert. Nesiguranţele de început au fost urmate de îngrijorările în ceea ce priveşte finalizarea proiectelor, capacitatea de a mă ridica la un anumit nivel (impus fie de mediul academic, fie de mine) sau cea de a interacţiona cât mai eficient.
Îmi aduc aminte cum la mai toate seminariile din semestrul I, profesorii erau intrigaţi în legătură cu motivele alegerii acestei facultăţi în defavoarea altora. Răspunsul nu l-am aflat în totalitate decât după finalizarea unui an de studiu.
E simplu:
- pentru că a fost, este şi în mod cert va fi o provocare;
- pentru că mă determină să vreau să devin mai bună, ca specialist sau pur şi simplu ca persoană;
- pentru că îmi deschide orizonturile;
- pentru oamenii grozav de faini din jurul meu, voluntariate sau activităţi extracurriculare;
- pentru că îmi motivează toţi neuronii să joace salsa şi bachata în ritmuri culturale, reprezentând parcă o frescă a vieţii mele viitoare.
De parcă un moşuleţ înţelept m-ar privi înţelegător şi mi-ar spune "nu toate drumurile tale vor fi pavate, dar în mod cert vei ajunge întotdeauna la destinaţie".
Şi într-un final, pentru că mă mulţumeşte. Iar acest lucru ar trebui să sintetizeze totul.

Deducţii frivole pretomnatice

Azi a fost o zi bună, lipsită de eternizarea prezentului, de realizarea unor proiecţii romantice, fără fluturaşi răi în stomac, fără senzaţii de efervescenţă mentală, fără clovni mamonici care să îţi gâdile tălpile în timp ce te ghemuieşti fricoasă sub un cearşaf cu flori mov. Nu, azi - zi bună (sau fastă, dacă doriţi). Îndeplinind activităţile văratice obişnuite ( pentru că refuz să accept că vara a trecut şi că voi fi nevoită să îmi încătuşez membrele inferioare în alt tip de încălţăminte decât cel specific verii), încercând să mă detaşez de o stare de plictis total am purces la vizionarea unei pelicule. So far toate bune şi frumoase. Numai că nu înţeleg de ce mă încăpăţânez să vizionez filme cu tentă comico romantică, extrem de banal de comerciale. Sinopsa e cunoscută: ea/el te părăseşte pentru o gâsculiţă/ păpuşel ce poartă straie mai transparente decât tine, lucru care te împinge automat către o depresie / beţie/ experienţă sexuală cu vecinul/ vecina de la 2, vânzătorul/ vânzătoarea de automobile mâna a doua sau prinţul/ prinţesa unei insule necunoscute din oceanul Atlantic, ce, printr-o pasă extrem de teatralicos favorabilă a destinului, se dovedeşte a fi chiar the one. Şi se mai face că în acest gen de filme, tipa părăsită mai are şi un motan/ papagal sau prieten gay (la alegere). Bun...exact la această chestiune doream să ajung. Cum se face că respectiva, alias fata bună părăsită pe nedrept, întotdeauna îşi prezintă dezinvolt nurii în faţa prietenului gay? Oare pentru că este ferm convinsă că acesta s-a eliberat pentru eternitate de hormoneii a căror prezenţă ar fi determinat-o ca măcar să roşească timid la ideea de a se dezgoli în prezenţa lui? Nu am avut până acum ocazia să devin extrem de intimă cu un tip gay şi prin urmare să îmi demonstrez că aş simţi aceeaşi nonşalanţă în ceea ce priveşte prezenţa hainelor în timpul conversaţiilor, dar mă gândesc că un minim de bisexualitate încă mai este încorporat în conştiinţa persoanelor gay. De fapt, eu sunt ferm convinsă că noi toţi suntem bisexuali, numai că unii dintre noi îşi reprimă în mod voit această natură. Yupp.

Oamenii lucizi sunt defecţi.

Sunt defecţi pentru că au darul abscons de a complica totul în jurul lor. Starea permanentă de luciditate nu îţi aduce satisfacţii palpabile pe termen lung. Dimpotrivă, te sufocă, îţi invadează mintea la fel cum fumul invadează plămânii. Te transformă într-un om cinic,urâcios, în totalitate nesatisfăcut. Suficienţa este întotdeauna zeflemisită de către un om lucid. Momentele de acalmie lăuntrică sunt limitate la secunde, după care înecate din nou în luciditate. De ce sexul, fumatul, beţiile, fericirea sau stările de adrenalină pură sunt întotdeauna urmate de angoase sau depresii? De ce în loc de satisfacţie tot ce rămâne este o senzaţie de vacuitate? Probabil pentru că nu ai reuşit să permanentizezi acea stare de paroxism. Omul lucid se zbate întotdeauna între contrarii, între pumni şi îmbrăţişări, între iubire şi ură. Ştiţi oamenii aceia care aşteaptă în staţiile de autobuz, deşi prin faţa lor se perindă zeci de autobuze nuanţate, dar nu găsesc niciodată curajul de a se urca într-unul? Nu o fac pentru că sunt conştienţi că vor regreta oricum: fie riscul asumat, fie cel neasumat. Concluzia poate ar fi că viaţa ar trebui trăită ca în basme, cu speranţa unui happy end adânc înrădăcinat în fiinţa-ţi. Sau poate viaţa trebuie pur şi simplu trăită, nu gândită. Gândirea ar trebui redusă la un minimum necesar, pentru a reuşi să ai un zâmbet larg pe faţă, în orice circumstanţe. Poate viaţa nu ar trebui să fie un carusel din care fie ţi-e frică să te arunci, fie ţi-e frică să nu se oprească.

Transexualitatea translucidă a stărilor maladive

Simt o nevoie acută de brutalitate, de posedare frenetică, aproape sadică, aproape nevrotică. Brutalitate încălţată cu biciuri şi cătuşe, în închisori sinistre din Evul Mediu, brutalitate anormal de atrăgătoare, precum dorinţa virginilor. Dar raţionalul din mine îmi spune să încetinesc, să mă gândesc la ponei roz şi la vată pe băţ, de parcă i-ar fi frică că o să fie descoperit de mama şi pedepsit să stea 10 minute în colţul stâng al camerei. Se porneşte o luptă frământată în cord deschis între eul ce se vrea răsfăţat în muzici de biciuri şi cel căruia încă îi este frică să păşească pe covoraşul din faţa uşii. Loveşte când unul, când celălalt, picăturile de sânge lenevesc pe obrazul drept al animatorului în pantaloni scurţi de piele. Deznodământul e încă departe. Se aud bătăi de tobe şi ritmuri de dans ale unor aborigeni din Australia. Parcă invocă ploaia, să potolească nebunia ce fierbe la suprafaţă. Dureri puternice de cap şi vânătăi pe buricele degetelor. Sorbitul zgomotos al unui ţânţar deasupra genunchiului mă retrimite în realitate. Lupta se amână.
"Îmi dai porniri canibale. Cred că aş fi satisfăcut cu adevărat numai dacă te-aş putea mânca. Să te încorporez definitiv în mine, să faci parte din ţesuturile mele, să nu mai fiu obsedat de tine."

Povestea unei conexiuni urbane - o odă pentru Bucureşti

Iubirea sau ura pentru Bucureşti s-a transformat deja în polemică, în lupte imaginare între gladiatorii bucureşteni şi invadatorii provinciali. Disputele intense asupra frumuseţii sau monstruozităţii capitalei se regăsesc pe toate drumurile (a se citi site-urile). Sunt mulţi cei care îşi încarcă buzunarele cu pietre şi iau poziţia de atac împotriva bătrânului oraş, denigrându-l în voie, acuzându-l de mizerie, nefamiliaritate, barbaritate poate chiar banalitate comparativ cu măreţele surate europene. Fiind familiarizată cu Bucureştiul încă din fragedă pruncie, însă nelocuind efectiv în oraş, mărturisesc, roşind, că îmi încorporasem aceeaşi atitudine negativistă. Mărturisesc, de asemenea, că eram atrasă spre dependenţă de meleagurile ardelene, încoronând Clujul sau Sibiul, dându-le astfel permisiunea de a-i râde în nas capitalei. Dar schimbările s-au ţinut lanţ odată cu începerea demersului universitar, pentru că Bucureştiul îşi schimbă faţada atunci când renunţi să îl priveşti prin geamul unei maşini. Desigur, are perspective, are faţade, se joacă cu imaginile precum soarele se joacă cu norii, este avangardist spre grotesc uneori şi vanitos de renascentist alteori. Are prea multe hârtiuţe ce se ascund după prea puţinii copaci, vara este sinistru cum asfaltul ţi se lipeşte de noile perechi de sandale, reclamele ţi se par ordinare în serile de toamnă, iar comercianţii ambulanţi te agasează aproape la fiece pas. Praful îţi murdăreşte gulerul cămăşii, muncitorii nu te lăfăie în complimente eminesciene, nu regăseşti în orice colţ amintirile din urba natală şi te poţi simţi al naibii de singur în pasajele suprapopulate din ultracentral. Şi cu toate acestea, Bucureştiul te învăluie, te ciupeşte de mână şi te trimite într-un necunoscut atrăgător. Clădirile îţi zâmbesc pe sub mustăţi, cititul în parcurile găsite întâmplător este aproape orgasmic, iar sentimentul de unicitate devine plăcut de acut. În fiecare zi eşti doar tu şi Bucureştiul tău. O să te deranjeze un milion de lucruri, o să te vrei în braţele mamei, o să vrei să urli cât te ţin plămânii, te vei simţi nesigur şi singur, însă străzile îţi vor readuce o surescitare senină. De parcă ai fi ridicat pe un covor de frunze undeva deasupra blocurilor de 10 etaje, deasupra reclamelor, deasupra traficului de la Romană, acolo unde rămâneţi doar voi doi: pentru că Bucureştiul are calitatea miresmatică de a se dezvălui fiecăruia în parte.

Transport ieşit din comun - utopii urbane

O utopie urbană închipuită de Ilotopie şi pusă în mişcare de ICR
Perioada de desfăşurare: 27 – 31 august 2008
Locaţii: 3 autobuze RATB intitulate ARBORIBUZ, HIGH-LIFE-BUZ şi BIZARBUZ
circulă normal, pe liniile RATB, cu opriri în staţii. Liniile vor fi centrale.
Institutul Cultural Român şi trupa de teatru Ilotopie propun călătorilor bucureşteni o nouă formă de transport public: Transport ieşit din comun.
Trei autobuze fantastice se vor plimba prin Bucureşti timp de 5 zile, în perioada 27 - 31 august, transportând utopii, vise şi călători. Noile autobuze, în varianta Arboribuz, High-Life Buz şi Bizarbuz circulă pe rute obişnuite, dar propun experienţe insolite. Pot fi întâlnite în trafic, în fiecare zi pe altă linie RATB, la intersecţia dintre real şi imaginar.
Călătorii sunt rugaţi să nu taxeze biletul la urcarea în autobuz, să nu se îndoiască de visele lor şi mai ales să se ţină bine de barele de susţinere pentru a nu aluneca …în alte lumi.
Dacă în urmă cu un an, artiştii francezi invitaţi de ICR propuneau – la Festivalul de teatru stradal Apă Aer Foc – o alegorie pe oglinda lacului din Parcul Tineretului, cadrul utopiei urbane semnate de Ilotopie va fi acum carosabilul, iar publicul va fi un public călător.
Formată în anii ’80 în Camargue, între spaţii sălbatice şi zone industriale, ILOTOPIE este o companie specializată în acţiuni de „dezordine artistică” menite să revalorizeze spaţiul public. Compania – una dintre cele mai importante trupe de teatru stradal ale momentului – reuneşte, în jurul Centrului Citron Jaune pe care l-a înfiinţat în sudul Franţei, creatori, actori, sculptori, dansatori, muzicieni, inventatori, scenografi şi cercetători.
Institutul Cultural Român îşi propune să dea o cu totul altă dimensiune călătoriei obişnuite cu autobuzul, transformând un moment de rutină din viaţa bucureştenilor, într-un excurs fantastic, de delectare artistică. Trupa Ilotopie va transforma - cu ajutorul decorurilor - interiorul a trei autobuze, în spaţii suprareale. În aceste spaţii fantastice, actorii francezi, împreună cu tineri actori români vor deveni personaje, vor interacţiona cu călătorii-spectactori, îi vor iniţia şi îi vor conduce prin povestea instalată în autobuz.

Euforia simplităţii sau contorsionarea realităţii

Există persoane de care ai vrea automat să te îndrăgosteşti. La modul acela copilăresc, ca de o păpuşă frumoasă din porţelan sau de o acadea mare şi verde. Te simţi automat atras de ele şi parcă vă găsiţi într-o mulţime de alţi oameni. Parcă sunteţi uniţi de un fir imaginar (să nu o numim totuşi chimie deşi tenta sexuală e reală) în aceeaşi direcţie. ( în cazul ăsta gravitaţia nu acţionează ca o curvă {pardon pentru descărcarea de limbaj colorat pentru cei slabi de înger, pudici sau snobi} cum face în cele mai multe dintre situaţii - cel mai simplu exemplu este împiedicarea sistematică a zborului.) Sunt acei oameni cu care poţi vorbi despre orice, oricând, pentru că te fac să te simţi total în largul tău şi ajungi chiar să le mărturiseşti fanteziile cele mai absurde pe care nu ai fi crezut vreodată că le poţi mărturisi unei persoane mai devreme de câteva luni de relaţie temeinică.
Sunt persoanele pe care simţi nevoia să le îmbrăţişezi poate mai des decât ar trebui şi pe care le întâmpini întotdeauna cu un surâs (indiferent dacă e zi nefastă ori ba sau dacă părul îţi stă absolut înfiorător).
Şi te îndrăgosteşti progresiv cu cât afli mai multe detalii despre viaţa lor, detalii pe care începi să le adori şi cărora le duci dorul în lunile singuratice de iarnă. Sau poate te îndrăgosteşti înainte de a le cunoaşte, doar pentru că ai citit înscrieri din jurnale sau le-ai zărit o secundă într-un colţ de lume, ochii vi s-au intersectat şi în exact acel moment aţi simţit că sunteţi conectaţi într-o altă dimensiune a universului. (Nu, nu sună a stalking. Pas du tout. Se numeşte conectare profundă.)
And that makes me wonder: cum oare este posibil să ajungi la o stare de suficienţă (sau exaltare dacă doriţi) într-o singură relaţie?
Chiar putem avea pretenţia că o singură persoană ne poate completa într-un totul?
Nu provocăm prea mult mâna destinului în tentativa noastră de a găsi Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene într-o lume aflată sub o iminentă inautenticitate? Încep să îmi inrădacinez teoria conform căreia nu este sănătos să îţi limitezi orizonturile doar spre perfecţiune.

Prăbuşită în preaplin sau în prag de paroxism.

Caut nebună printre rânduri o fărâmă de duioşie. Nu există. Mi-am pierdut romantismul undeva între Braşov şi Satu Mare, l-am regăsit pentru o clipă la Târgu Mureş şi apoi parcă i-am spus la revedere pentru totdeauna la poarta Băii Mari. Aproape nu mi se mai întâmplă să visez cu ochii deschişi, să îmi înfăşor mâinile pe gâtul tău, să îţi muşc lobul urechii, să vreau să ne îmbătăm cu amurguri şi iarbă verde de Apuseni în zilele leneşe de vară. Pentru că nu mai ştiu cine eşti. Au trecut secunde plumbuite peste noi şi timpul a început să existe.
PS: Trebuie să ne mărturisim preaplinul deoarece cu unele obsesii nu se poate pur şi simplu trăi.

Dimineţi scăldate în ploaie

Mă îndrept timid, cu porbagajul umflat de bagaje, către capătul ţării.
Vânt la pupă, ciocoflenderi.

Scotocind prin sacul cu jucării

Zi călduroasă de vară, nu se anunţă ploi torenţiale sau evenimente neplanificate, prin urmare e momentul oportun pentru o curăţenie generală.
Iar partea cea mai grozavă la curăţeniile generale, dacă reuşeşti să te detaşezi de munca efectivă şi de praf, este faptul că de fiecare dată găseşti lucruri care să te transporte automat în copilărie.
Încercând să îmi aranjez, fără prea mult spor, un sertar folosit ca depozit, am regăsit câteva caiete din clasele primare. Probabil nu am renunţat la ele toţi anii ăştia pentru că au copertă drăguţă. Sau poate pentru că nu reuşesc să mă detaşez 100% de copilărie.
În fine, analizând caietele şi recitind compunerile din clasa a treia, cu titluri mai mult sau mai puţin ingenioase ("Visul din timpul zilei", "Bondacel îşi alege o meserie", "Regatul cuvintelor", "Un copil neascultător", "Zor şi Pată pe planeta de ciocolată" sau "Plac şi Plici pe planetă cu pitici") mi-am dat seama că scrisul meu de azi nu diferă cu mult de cel din perioada mea infantilă (da, scriu urât) şi că poate roşu nu era cea mai potrivită culoare pentru titluri.
Da, am mai remarcat şi primele tentative umile către introspecţie şi analize sociale. :D
"În gară" (titlu extrem de sugestiv şi original)
" Duminică seară am fost cu tata la gară, să o aşteptăm pe bunica. Am văzut multe trenuri şi foarte mulţi oameni grăbiţi. Trenul bunicii a sosit repede. Scârţâind puternic pe şine, a oprit chiar în dreptul nostru. Oamenii au început să coboare. Printre ei se afla şi bunica. Am alergat la ea şi am îmbrăţişat-o puternic. Fericiţi de reîntâlnirea cu bunica, ne-am îndreptat spre casă.
În urma noastră, liniştea a luat locul agitaţiei de mai devreme. Tristeţea şi frigul i-a învăluit pe copiii fără părinţi şi fără casă, rămaşi în întunericul noptii."

Before sunrise - reflecţii mai mult sau mai puţin calculate

Cred că oamenii suferă de singurătate. Oamenii în general. Nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele trecute. Nici dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele viitoare. Dar pe ce îmi bazez afirmaţia? Care sunt argumentele solide care să îmi susţină teoria?
Nu cred că am. Poate doar faptul că am remarcat tendinţa universală a oamenilor de a realiza proiecţii romantice asupra lucrurilor. ( proiecţii de genul - “ probabil că ploaia o să mă ude leoarcă şi o să fac o mare baltă în jurul meu în metrou, dar e romantic ca picăturile să îţi sărute genele;
sau - aş putea să îi pun zahăr în cafea, dar sunt sigură că o să i se pară oricum dulce pentru că mă are pe mine lângă el în dimineaţă asta;
ori - dacă e apus, soare, mare şi o scoică te zgârie, lin sau nu, probabil e momentul oportun să îi declar dragostea.
Nici nu mai e nevoie să vorbesc despre toate clişeele astea pe care le întâlnim prin filme. )
Sau să viseze cu ochii deschişi. Sau încercarea de a se izbi de ceilalţi în metrouri sau pasaje, din dorinţa, nerecunoscută mai mult ca sigur, de a simţi atingerea cuiva. Chiar şi a unui străin.
Lucru care mă face să mă întreb de ce relaţiile interumane sunt atât de complicate. De ce naturaleţea apare doar după zile, nopţi şi împărţirea unei prime căni cu ceai? Complicaţiile apar din vina noastră, desigur, dar chiar trebuie să devină un mecanism patologic? Sunt generaţiile viitoare predestinate să îşi piardă pe vecie intimitatea şi capacitatea de a comunica? Regresiunea psihică va fi datorată parţial singurătăţii? Prea multe întrebări pentru o minte ce îmbătrâneşte mecanic.
Simple lesson of the day: hug more and hug longer.

Concluzii succinte referitor la noaptea institutelor culturale

i. Nu e prea fun dacă nu participi într-un număr cât mai mare ;

ii. Gratuitatea poate conduce la haos şi kitch;

iii. E indicat să îţi alegi un singur public ţintă şi să depui efort pentru a satisface doleanţele acestuia;

iv. Bulevardul Daciei nu este luminat noaptea. Al naibii de iritant;

v. Muzicalurile frantuzeşti contemporane nu sunt prea reuşite;

vi. Românii îşi reprimă în mod automat natura bisexuală;

vii. Românii sunt excesiv de homofobi.

Voluptate casabilă, făcută falduri şi creţuri – exorcism al spaimei de prejudecăţi.

O incursiune mai mult sau mai puţin revelatoare în lumea galeriilor de artă bucureştene mi-a oferit ocazia unei timide analize sociale.
Astfel, un bărbat trecut de 40 de ani, plictisit de experienţa vieţii, incult în ale simţurilor, puţin voyerist, privea nelămurit galeria de nuduri încadrate perfect în ramă.
Cineva spunea că un om va aprecia calitatea unor nuduri sub formă de artă, doar după ce va lăsa deoparte voluptatea cărnii.
Privim mai întâi cu ochii de animal şi apoi cu cei de fiinţe raţionale.
Prin urmare, o expoziţie de fotografii ce ilustrează nuduri nu e numai un exerciţiu de dat cu presupusul în legătură cu verosimila calitate a fotografiilor şi realul talent al autorului ci şi o posibilitate de a compara, imita, de a stârni dorinţe, în ultimă instanţă.
În ceea ce mă priveşte, încă nu m-am decis dacă voyeurismul se manifestă în privinţa practicilor sexuale sau în privinţa celor sociale.
Şi asta pentru că lumea este un întreg laborator de observaţie.

Îndeletniciri văratice

Uite cum mi-am irosit 40 de minute din viaţă ţesălându-mi părul şi lungindu-mi genele, ca o veritabilă urmaşă a lui Eva. Spun irosit, pentru că este oricum mult prea cald şi probabil până la colţul blocului rimelul mi se va scurge pe faţă, transformându-mă în potenţiala nouă prietenă a celor din grupul emo, ce se strâng, fără greş în fiecare vineri în faţa mallului.
Şi pentru că oricum am fost abandonată (urăsc oamenii care nu răspund la mesaje, mailuri, telefoane) şi prin urmare pedepsită să fiu deprimată într-o zi de vară, îmi petrec existenţa în canapea fie cu un ochi în televizor, fie în calculator, fie cu amândoi pe o carte.
Cum se face că vara parcă zgomotul de la maşini se aude mai tare? Şi cum se face că toată lumea pleacă din oraş în căutare de himere nebănuite când se întâmplă atât de multe lucruri chiar aici?
Parol că scotocind prin boscheţii de la Romană ar putea fi o activitate plăcută. Poate am găsi chiar boschetul în care s-a împuşcat Urmuz.
Sau plimbatul cu metroul dintr-o parte într-alta a oraşului. Şi de ce nu se mai ţin bătăile cu flori ca în vremea vechilor Bucureşti?

Iniţiative cu caracter populist II

Pentru că este mult prea cald ca să încercăm măcar să arătăm decent în timpul zilei, propun să populăm străzile Bucureştilor noaptea, în încercarea frenetică de a ne culturaliza. Sub acest slogan, în realitate încerc să transform populaţia bucureşteană în animale nocturne.

Institutul Cultural Roman (Aleea Alexandru nr. 38)
Expozitie de fotografii "Atmosfera jazz"
Vlad Eftenie, Rares Avram, Bogdan Tutuneanu, Gabriel Barbu
21.00 Seara de proiectii de filme. :
Dimineata Regia: Radu Jude, Acasa , Regia: Paul Negoescu, Happiness, Regia: Sophie Barthes, Moment of Glory Regia: Hendrik Moonen, Tanghi Argentini" de Guido Thys, "Der Ostwind" de Kohl Galss, "Euthanasia" de Adrian Grenier si "Printed rainbow" de Gitanjali Rao.
23.00 Concert de jazz - Cristian Soleanu Quartet

British Council (Calea Dorobantilor 14)
18.00 program dedicat copiilor "Un britanic ii spune copilului tau o poveste"
Proiectia filmului 24 hour Party People

Institutul Francez (Bd Dacia 77)
19.30 Muzica si Cinema: Scurmetajele lui Chaplin acompaniate muzical de Emy Dragoi
00.00 Proiectie filme "La vie en rose/La Mome de Olivier Dahan" (2007), cu Gerard Depardieu si Marion Cotillard + o proiectie dedicata regizorului Michel Gondry

Institutul Cervantes ( Marin Serghiescu, 12)
Proiectia filmelor "Cria Cuervos" (1976) de Carlos Saura, "Cosas que nunca te dije" (1996) de Isabel Coixet si "Intacto" (2000) de Juan Carlos Fresnadillo.

Goethe Institut (Henri Coandă 22 )
"40 de ani de arta video in Germania"- 59 de filme semnate de diferiti artisti

Institutul Italian de Cultura (Aleea Alexandru, 41)
21.00 "Glasul lunii/La Voce Della Luna", de Federico Fellini.

Centrul Cultural al Republicii Ungare ( Batistei 39)
18.00 Concertul flautistului FÜLEP Márk, la pian GÁBOR József

Manifestări de lenevie intensă

Ora 3:24. Aerul din cameră îmi este invadat de un miros acut de ploaie. De 3 zile încerc să mă autoconving că nu este deloc bine să las însuşirea cursului de teoria organizaţiilor pentru ultima noapte înaintea examenului, cum de altfel îmi este rutina din timpul sesiunii. Încercare eşuată, mai mult decât evident, pentru că iată-mă din nou cu câteva ore înaintea examenului, somnoroasă, puţin stresată şi cu dorinţa puternică de a inventa scenarii mortuare ingenioase pentru acest curs. Şi mai există, desigur şi tendinţa de a lăsa totul baltă şi de a nu mă prezenta la examen, tendinţă care va fi mai mult ca sigur ignorată. Ultimul examen din anul 1 se vrea executat într-o notă dramatică. Mademoiselle Madelaine se vrea pe un şezlong comod, savurând briza mării şi un cocktail cu ananas, pe o plajă simandicoasă din Caraibe. Mademoiselle Madelaine vorbeşte la persoana a III-a pentru că este o boemă enigmatică.

Ploaia e întotdeauna mai caldă primăvara

E trist atunci când îţi încalci propriile reguli, ce cu multă muncă s-au sedimentat în fiinţa-ţi.
Este şi mai trist când conştientizezi acest lucru şi cu toate că te priveşti obiectiv, din spatele unui geam de sticlă murdar, nu reuşeşti să te detaşezi de sinele acela care parcă putrezeşte ca un măr plin de viermi.
Şi te întrebi atunci, cum de ai ajuns să fii persoana aceea, ce îţi crează repulsie grotească, care aşteaptă tăcută şi nevrotică lângă telefon. De parcă ai aştepta ca cineva să te treacă peste viaţă, ghidându-te numai din sforile imaginare ce îţi constitue existenţa.
Dar viaţa e mai mult decât un telefon care nu sună.
Şi pe deasupra oamenii sunt nişte creaturi dubioase, care nu spun niciodată lucrurile potrivite la momentul potrivit, dintr-un dumnezeu ştie care motiv.

Home sweet home?

Reîntoarsă în urbea natală, după o relativă lungă despărţire, am fost surprinsă (plăcut) să descopăr locuri noi, magazine noi, un aspect general mai modern, în schimb aceeaşi atitudine şi perspectivă limitată a tipicului cetăţean de oraş mic de provincie.
Când oare o să înţeleagă aceste personaje că nu este nimic rău în a ieşi din tipare? Că nu este nimic ciudat în a fi altfel? Oamenii sunt diferiţi, nu toţi suntem frământaţi din acelaşi aluat.
Şi aş dori să fiu lămurită de ce, dacă îndrăzneşti să te avânţi în gura mare şi bârfitoare a oraşului, să zicem într-o sâmbătă seară, (când această creatură -oraşul- se vrea hrănită) împreună cu o prietenă, lumea te priveşte dubios, mergând chiar până la prezumţia că orientarea ta sexuală nu s-ar încadra în cea a majorităţii, dar dacă eşti însoţită de mai mult de 3 prietene atunci devii automat populară? Şi de ce nu se aplică acelaşi verdict tipilor?
Iar dacă tot suntem la acest capitol, domnilor, când o să vă lămuriţi că abordările de genul "păpuşa, ce sexy eşti", "mamă, ce frumoasă e fata asta", "eşti pizdă", sau claxonările repetate nu reuşesc decât să ne trezească repulsia totală şi singurul lucru pe care îl veţi obţine va fi în cel mai bun caz o categorisire în clasa "ignorant limitat".
Secolul 21 - originalitatea se cere în toate domeniile vieţii sociale, implicit în textele de agăţat.

Sinestezii colorate, domnul meu!

Pentru că papucii mei verzi îşi fac loc tiptil lângă pat şi pentru că ceaiul încă abureşte în cană, cu toate că nu l-am degustat deloc în ultimele 7 minute, de când zâna cea buna l-a plasat pe presupusa noptieră, m-am hotărât să părăsesc patul.
Ceva ce se vrea o jucărie antinervi sub formă de bombă verde rânjeşte efectiv la mine. Îi zâmbesc. E hilară. Ţin minte ziua când am cumpărat-o. Eram cu mama la cumpărături şi mi-a atras atenţia tocmai acel rânjet. Am convins-o pe mama să o cumpere, cum făceam când eram mică: puţine zâmbete, puţine rugăminţi cuminţi, puţine promisiuni....
Acum stă abandonată într-un colţ al patului. Ignorată. Poate ar trebui să o arunc în perete. S-ar simţi mai bine. Dar peretele?
Şi da...mă dau jos din pat. Trebuie! Lucruri urgente de făcut: luat costumul de supereroină de la curăţătorie şi pus la dispozitie cel puţin 2 -3 ore pentru a - l face impecabil, odată ajunsă cu el acasă. Da, pentru că ei spun că îl şi calcă şi parfumează, dar eu ştiu sigur că nu fac asta. Încă îmi aduc aminte de dungile de pe mâneca dreaptă pe care nu am mai avut timp să le îndrept la ultima misiune.
Ultima misiune a fost aceea când am salvat pisica neagră de la o moarte inerentă, în bătălia crudă între dânsa şi ordinara aceea de căţeluţă Betty a vecinei de la 4? Nu mai reţin exact.
Cred că îmbătrânesc. Asta trebuie să fie. Sau poate e doar sesiunea şi faptul că acum dorm până la 12.
Am reuşit cu succes să îmi dau piciorul stâng jos din pat. Acum atârnă peste plapuma jumate căzută. Sunt sigură că sora mai mare mi-ar spune să o ridic dacă ar fi aici. Ei nu îi place când arunc lucrurile pe jos. Ehh...da nici mie nu îmi place când invadează biroul cu cărţile ei. Cu toate astea, e drăguţ să locuieşti cu o soră. Orice soră, dar mai ales cu aceasta, pentru că e simpatică şi cârlionţată şi mereu o vezi dereticând câte ceva prin casă.
Hai hai..piciorul stâng e gelos că cel drept stă frumos la căldură în timp ce el este răcit de gresia cea neagră. Este gresie sau faianţă? Întotdeauna mi-a fost greu să reţin care-i care. Dacă jucăria verde ar vorbi în mod cert aş întreba-o. Pentru că mie mi-e uşor să pun întrebări. De fapt, cred că oamenii devin câteodată agasaţi de întrebările mele sau poate chiar de prezenţa mea. Lucrul asta mă întristează nespus. Mă face să vreau să mănânc o îngheţată mare de caramel şi vanilie. Îngheţata de caramel este cel mai bun lucru de la inventarea telefonului încoace. Câteodata mă gândesc că este chiar mai bună decat sexul. Şi apoi încep să râd. Nu ştiu dacă sunt multe lucruri mai bune.
Dar fie: mă ridic. Acum ambele picioare ating gresia. Am aruncat plapuma în colţul stâng al patului şi încerc să îmi dau seama cum aş arăta dacă aş avea aripi. Nu cred că ar fi prea comod. Gândeşte-te doar: în metrou toată lumea te-ar lovi şi ţi le-ar atinge din curiozitate. Şi unii chiar ar smulge cîte o pană aşa cum fac cu florile de pe stradă, cu toate că scrie clar pe acele tăbliţe: „Vă rugăm să nu rupeţi florile”.
Mă îndrept către fereastră. Trag perdeaua. Miroase a ploaie. Sau poate e doar roua. Sunt încă adormită şi spiritul meu de observaţie este şi el adormit. E.....uite. Un porumbel! Probabil a venit să îmi ureze „Neaţa,dude” în stilul caracteristic al acestor porumbei urban - avangardişti.
Dar se aude un zgomot puternic, ca de tractor sau în orice caz un utilaj folosit la muncile câmpului. Nu, e doar colega mea de celulă. Încă doarme şi mereu scoate sunete ciudate spre dimineaţă. A zburat porumbelul. Probabil s-a speriat de lumina difuză a soarelui poposit pe gratiile reci de metal.

Practicile secrete ale colegilor de facultate.

Ieri am avut ocazia să fiu introdusă teoretic în lumea secretă a „student - boy talk”.
Când se petrec cele mai multe aceste „boy talk”? De cele mai multe ori la facultate, înainte de începerea cursurilor sau în timpul acestora, graţie tehnologiei moderne.
Actorii? Desigur, exclusiv studenţii studioşi care participă, cel puţin fizic, la cursuri.
În ce constau aceste discuţii ce „au trezit” secole de-a rândul intriga şi teama femeilor?
Eu le-aş caracteriza scurt şi concis: bârfă. Se pare că ocupaţia preferată a dragilor mei colegi de facultate este să analizeze atent ţinutele vestimentare, coafura, manichiura, pedichiura, tonurile asortate de culori, prezenţa sau absenţa machiajului şi desigur aspectele pur fiziologice ale colegelor. („bă, nu ţi se pare că X are un cur mai mişto decât Y?”)
Ahh...şi era să omit: fac comentarii cu privire la posibila viaţă sexuală a fetelor. Spun posibila pentru că se pare că ei, bărbaţii, au un sistem foarte „bine pus la punct”, care îi ajută să îşi dea seama dacă o persoană, tipă în cazul acesta, are o viaţă sexuală activă sau nu.
Şi acesta se poate rezuma rapid: dacă o tipă este introvertită, îi este aplicată rapid ştampila de „veşnic virgină”. Dacă, dimpotrivă este extrem de deschisă, comunicativă şi verdictul este pe măsură. Şi este evident opusul primului.
Am fost cu atât mai şocată la aflarea informaţiilor despre aceste tabieturi, cu cât eram ferm convinsă că toţi cei care participăm la cursuri o facem din dorinţa clară de a învăţa şi nu pentru a emite judecăţi în privinţa detaliilor vieţilor private ale colegilor.
Ar fi cazul să mă simt flatată sau insultată, la auzul comentariilor pozitive sau negative? Poate da...dacă încă aş fi în şcoala generală. Încep să mă conving de veridicitatea acelui „mit urban” conform căruia bărbaţii sunt cu 5 ani mai imaturi decât femeile. Şi o să îl şi extind: cel putin 5.

Nu este prejudecată. Doar nu te plac.

Sunt oare eu singura care a observat faptul că la facultate, atunci când te prezinţi, nu mai e suficient să spui doar numele, ci şi zona/localitatea din care eşti? Şi nu neapărat pentru că interlocutorii nu ar reţine numele tău sau pentru că unele dintre acestea au fost atât de folosite într-o anumită perioadă (deşi este adevărat. Cât de puţin originali au putut fi părinţii din 1987/1988/1989? Câţi Andrei, Alexi sau Andre poţi cunoaşte într-o viaţă? Se poate oare ajunge, undeva pe parcurs, la saturaţie?) încât ar fi derutaţi de posibila repetiţie.
Ci datorită faptului că judecăm persoanele şi din acest punct de vedere. Aproape toţi avem cel puţin o prejudecată. Şi cum domeniul prejudecăţilor este atât de larg, zona geografică din care provii de ce ar face o excepţie?
Clasificare? Greu de făcut, dar sunt cunoscute prejudecăţile oltenilor împotriva moldovenilor, ale moldovenilor împotriva oltenilor, muntenilor împotriva maghiarilor şi lista poate continua până la nivel de oraş.
Am cunoscut numeroase persoane care spuneau că detestă bucureştenii pentru că sunt atât de....bucureşteni. N-am avut totuşi curiozitatea să îi intreb ce înţeleg ei prin „atât de bucureşteni”.
Întrebarea este : care ar putea fi metodele prin care noi, oamenii, am putea scăpa măcar de jumate din prejudecăţile pe care le considerăm mai mult sau mai puţin justificate?
Sau poate ar trebui să ne lăsăm mai întâi convinşi să ne dorim să renunţăm la acestea.
La o adică.....nu sunt giuvaeruri preţioase. Sau.....da?

Give me baby one more....book!

Vreau cartea, obiectul pur fizic. Nu banalul substitut virtual.
Vreau să o simt, să o miros, să o ating gentil, să recunosc printre paginile ei amprentele celor din alte lumi, vreau să mă pierd în cuvintele rostite de sute de entităţi înaintea mea. Vreau să mă simt prizonieră între coperţile ei rupte de timp.
Vreau să fiu posedată şi reposedată la infinit de cuvinte înlănţuite pe paginile îngălbenite, cu colţurile îndoite.

De fapt, ceea ce vreau sa subliniez este că ....a început Bookfest-ul, domne.

Artă urbană la o aruncătură de băţ

Pentru că întotdeauna găseşti orice altceva de făcut în loc să îţi termini ultimele 2 proiecte din anul I de facultate sau să înveţi pentru examenul ce se apropie cu paşi rapizi, o soluţie ieftină, atractivă şi interactivă (poate cu puţin noroc reuşeşte chiar să schimbe şi perspective) este "festivalul" (artei contemporane nu prea îi plac etichetările) de teatru stradal ce se desfăşoară zilele acestea...în locurile extrem de publice din Bucureşti. De ce atractiv? Pentru că scoate spaţiul urban bucureştean din monotonia zilnică, pentru că îl colorează în curcubee imaginare, pentru că îţi oferă posibilitatea să te transformi într-un exponat de muzeu mai mult sau mai puţin neobişnuit. Pentru că este un "altceva" la îndemâna oricui, fie că te îndrepţi obosit de la serviciu sau şcoală către casă, fie că te-ai săturat de obişnuitele ieşiri în baruri sau cluburi. Sau poate din simplul motiv că există şi un alt mod de a privi lucrurile.

Moment de reculegere

Urmărit reclamele colegilor de la Organizaţia Virtuală: checked.
Examen franceză: checked.
Asistat curs teoria organizaţiilor: checked.
Primit diplomă Organizaţia Reală: checked.
Minunat când a trecut anul asta atât de repede: checked and double checked.
Let's pay our respects folks: azi a fost ultimul curs din anul I.

Bună dimineaţa..cât e ceasul?

Nu ştiu unde este semnul întrebării pe tastatura în română asa că sunt nevoită de fiecare dată să revin la cea în engleză pentru a fi cât de cât coerentă.
M-am trezit buimacă, întrebându-mă unde sunt şi cum am ajuns aici. Ora telefonului nu corespunde cu cea a laptopului, prin urmare încă mă întreb cât este ceasul. Bănuiesc că aş putea estima după prezenţa sau absenţa soarelui de pe cer, dar ca atâtea alte domenii, şi acesta mă limitează.
Este atat de linişte încât singurul lucru care se aude este bătaia degetelor pe tastatura.
Am analizat cu multă atenţie blogurile colegilor mei câştigători ai Olimpiadelor Comunicărilor. M-am simţit mică, ca o intrusă în lumea adevărată a adulţilor. Precum copilul acela căreia i se spune să se ducă să se joace în camera lui. "Aici, nu-i voie, noi vorbim lucruri de oameni mari".
Nu înţeleg de ce pe blog nu am naturaleţea din mailurile pe care i le trimit uneia dintre prietenele mele cele mai bune. Poate când o să reuşesc să îmi asum critica o să devin mai naturală şi implicit mai bună.
Sau poate că nu. Poate nu trebuie să avem toţi aceleaşi preocupări. Poate nu o să îi acord niciodată administraţiei sau politicii un statut fundamental, cu toate că sunt conştientă de importanţa lor. Poate o să mă mulţumesc să transpun faptele sociale înconjurătoare în cuvinte. Şi încerc să mă conving că asta nu mă face nici mai bună, dar nici mai puţin bună decât restul.
Simt în permanenţă nevoia de reconfirmare şi trăiesc cu impresia că nu am demonstrat nimic nimănui, cu toate că încerc să mă mint că nici măcar nu îmi doresc lucrul asta.
Îmi este frică de atâtea lucruri încât probabil ar trebui să mă autoizolez într-un colţ al camerei mele.

Studenţii lucrează mai bine sub presiune.

Facultatea m-a pus în faţa obligativităţii realizării proiectelor, pe diverse teme şi în diverse contexte, bazate în principal pe creativitate, inovativitate, transmiterea unei opinii personale argumentate coerent şi desigur respectarea normelor academice de redactare.
Experienţa primului semestru m-a determinat să îmi impun nişte reguli de realizare a acestora, reguli ce priveau în primă instanţă respectarea orarelor de lucru şi evitarea amânării efectuării proiectelor pe ultima sută de metri.
Desigur, totul sună mai bine în teorie decăt în practică. Prin urmare, iată-mă din nou cu 2 zile înainte de deadline lucrând încă la proiectul pentru protocol instituţional.
Şi în perioada în care unii dintre colegii mei mult mai conştiincioşi, realizau probabil concluziile proiectului lor, eu nu stabilisem nici măcar tema acestuia.
Am stabilit totuşi tema (pe la 4 dimineaţa, ziua curentă) şi mă declar satisfăcută de progresul realizat până în acest moment. Mai mult decât atât, sunt ferm convinsă că evenimentul realizat pentru încurajarea noilor tipuri de artă contemporană, în principal cele legate de arta stradală urbană ar fi primit cu receptivitate dacă ar fi pus în practică.
Prin urmare mă văd nevoită să trasez o concluzie, pe care probabil o voi eticheta ca teorie bazată pe experienţă personală: studenţii lucrează întotdeauna mai cu spor când sunt în criză de timp.