Oamenii lucizi sunt defecţi.

Sunt defecţi pentru că au darul abscons de a complica totul în jurul lor. Starea permanentă de luciditate nu îţi aduce satisfacţii palpabile pe termen lung. Dimpotrivă, te sufocă, îţi invadează mintea la fel cum fumul invadează plămânii. Te transformă într-un om cinic,urâcios, în totalitate nesatisfăcut. Suficienţa este întotdeauna zeflemisită de către un om lucid. Momentele de acalmie lăuntrică sunt limitate la secunde, după care înecate din nou în luciditate. De ce sexul, fumatul, beţiile, fericirea sau stările de adrenalină pură sunt întotdeauna urmate de angoase sau depresii? De ce în loc de satisfacţie tot ce rămâne este o senzaţie de vacuitate? Probabil pentru că nu ai reuşit să permanentizezi acea stare de paroxism. Omul lucid se zbate întotdeauna între contrarii, între pumni şi îmbrăţişări, între iubire şi ură. Ştiţi oamenii aceia care aşteaptă în staţiile de autobuz, deşi prin faţa lor se perindă zeci de autobuze nuanţate, dar nu găsesc niciodată curajul de a se urca într-unul? Nu o fac pentru că sunt conştienţi că vor regreta oricum: fie riscul asumat, fie cel neasumat. Concluzia poate ar fi că viaţa ar trebui trăită ca în basme, cu speranţa unui happy end adânc înrădăcinat în fiinţa-ţi. Sau poate viaţa trebuie pur şi simplu trăită, nu gândită. Gândirea ar trebui redusă la un minimum necesar, pentru a reuşi să ai un zâmbet larg pe faţă, în orice circumstanţe. Poate viaţa nu ar trebui să fie un carusel din care fie ţi-e frică să te arunci, fie ţi-e frică să nu se oprească.