Fragmente dintr-un jurnal găsit: nimic nu e metafizic şi asta te excită.

Sunt incapabilă să-mi convertesc gândurile în cuvinte, fără să risc ca totul să devină pamflet.
Prin urmare renunţ brutal de rapid.
Mă rezum la concepte, idei, toate enunţate, probabil, înainte de alţii.
De fapt vreau să spun că poţi demonstra orice dacă îţi fixezi un sistem de idei.
Sau poate doar personalitatea mea maladivă mă îndeamnă să cred asta.
Am trecut de pragul aparentelor probleme filosofice şi am rămas doar noi...oamenii. Pentru că supraoamenii sunt doar o odisee. Sau un coşmar. Nici eu nu mai ştiu.
Mă irită faptul că acum viitorul e un imediat pe care nu îl pot omite.
Şi oamenii care îmi spun să văd jumatatea plină a paharului.
Nu mai am timp să-mi acord răgaz sau să socializez cu scrumiera în miez de noapte.
Totul e confuz. Tu faci parte din tot. Logica e firească.
Nu poţi vedea lucrurile decât dintr-o singură perspectivă, oricât de dornic ai fi să vezi imaginea de ansamblu.
Se pare că planetele s-au aliniat într-un mod bizar, pentru că trec printr-o stare de pure serenity. Vreau totul. Sau poate nu vreau cu adevărat nimic, pentru că am încetat să mai vreau din moment ce nu-mi pot stăpâni/defini voinţa.
Toată chestia asta e cu mult mai grea decât am crezut că o să fie. Negativismul meu contaminează optimismul celorlalţi. (note to self: nu mai subestima niciodată pe nimeni).
Conştiinţa mea dă semne de culpabilitate.
A friendly voice/ răspantia mea între 2 alergări? I’m almost begging...