Noi începuturi: Frânturi de proză proastă.

Oamenii sunt cuvinte. Cuvintele se pierd în bătaia vântului.
Totul se rezumă banal. Nimic nu e mistificat.
Timpul poate involua doar în imaginaţie.
Oamenii din jurul meu au obiceiul bizar de a-şi cere iertare.
De fapt...nu e bizar, dar mă transformă, brusc, într-o victimă. Reneg statutul de victimă.
Sublimitatea derivă din ruptura totală de lume, dar eu sunt doar un animal social.
Bănuiesc că sunt încă dispusă să ascult, dar aş vedea totul din altă perspectivă.
Mă aflu într-o lume a neîncrederii în sine. Mă credeam mai puternică, dar criticile încă ard ţesut după ţesut.
Mă văd alergând nevrotică în miez de noapte. Dar sunt rechemată înapoi de proiecte şi voluntariate.
Dialogul încă continuă.