Buna ziua, sunt Mădălina şi sunt bipolară.

M-am trezit deprimată astăzi. Nu ştiu dacă cauza a fost podoapa mea capilară care se încăpăţânează de ceva vreme să îşi impună voinţa proprie sau misterul nedesluşit al viselor din timpul nopţii. Am reuşit într-un final apoteotic să mă smulg din braţele ocrotitoare ale pilotei şi să mă îndrept lehamite către cursuri şi seminarii. Timp de o jumătate de oră am urât-o pe profa de info, care tocmai astăzi a devenit brusc conştientă de prezenţa mea în clasă. Balansul constant al umbrelei îmi trezea o stare de iritabilitate teribilă. De ce îmi iau mereu umbrela doar atunci când nu plouă?
Ajunsă pe peron, am fost smulsă brutal din universul cărţii recent cumpărate de o prezenţă tolerată. După curs, nervii mei au clacat sub întrebările persoanelor din jur. „Hai mă, serios acum, ce ai?”. Nu înţeleg de ce unele persoane îţi remarcă stările de spirit diferite de ale lor şi se comportă de parcă ar fi lucrul cel mai nefiresc din lume. E curios faptul că intervenţia acestora vine fie când eşti extrem de fericit şi zâmbeşti soarelui cu dinţii până la urechi , fie când lumea nu îţi mai iubeşte nebunia. De ce trebuie să ai mereu o explicaţie pentru felul în care simţi? Nu e mai important faptul că simţi? Ehh..probabil vorbesc din nou în clişee, dar parol că membrii societăţii actuale caută tacit doar uniformitate.
Cartea fără amprente îmi aduce aminte de experienţe personale nedescifrate încă. Trăiesc senzaţia acută a inadaptabilităţii. Cuvintele ultimelor 50 de pagini probabil mă aşteaptă să le reposedez.

Ecoul furtunos: Bună, Mădălina!