Parabola microbuzului

Perioada februarie - martie a fost inundată în optimism profesional. Simţeam un avânt puternic din spate şi vocea omuleţului din urechea stângă ce mă ovaţiona gălăgios: " Şi ce dacă încă eşti timorată la interviuri şi nu ai un cv de mărimea cărţilor lui Dostoievski? It's all about second changes. Şi d-astea or să mai tot vină". Şi uite aşa ţopăiam eu pe stradă, sorbind cuvintele omuleţului şi imaginându-mi reuşite profesionale de anvergură, schimbări de mentalităţi, zile în care de drag te trezeşti la 6 dimineaţa numa' ca să te reîntorci la proiecte cu impact social major. ( ce să mai - mă şi vedeam pe o scenă mulţumind mamei pentru că m-a făcut individă cu picioarele bine înfipte în pământ) Toate bune până astăzi - 15 martie 2009 - când am fost reintrodusă într-o manieră brutală în starea de negativism profesional acut. Şi povestea începe aşa: Ghidată de ispita casei părinteşti, m-am îndreptat spre Eroii Revoluţiei, târâş grăbiş, cu scopul de a mă instala într-un autocar, pe un aşezământ cu vedere (a.k.a un loc la geam) şi de a continua lecturatul cărţuliei pe care o tot amân de câteva luni. Bun. Numa' că odată ajunsă în locul de rendez-vous observai că respectivul domn autocar tocmai ce decola. "Bummer", declar eu pentru sine-mi, "acum trebuie să mai aştept o juma' de oră". ( dacă îmi permiteţi, o să presupun că sunteţi novici în d-ale transportului către Giurgiu şi o să vă lămuresc că nu mai există tren, ce nu ocoleşte timp de 2 ore, direct către măritul municipiu de la inundaţiile din anii trecuţi / mai că ai crede că noi ca giurgiuveni suntem în tratative bune cu Dunărea, dar iacă nu/ astfel că mai rămâne doar soluţia cu autocarele/microbuzele.) Dar tocmai atunci când priveam eu îngândurată linia de tramvai, vine un nene la mine ( să-i zic "domn"?) : "Spre Giurgiu, donşoară?" Probabil i s-a părut că mimez un "da" pentru că a continuat "Haida!". Încă puţin surprinsă, îl urmez pe cetăţean mai după colţ, unde aştepta taciturn un microbuz ce părea să fi supravieţuit ultimului război mondial. "Eh, cel puţin ajung mai repede acasă" îmi dau eu încurajarea. Purced la îmbarcarea în microbuzul îmbibat în arome felurite, în timp ce respectivul cetăţean slash şofer culegea potenţiali pasageri prin aceeaşi metodă militărească. Acţiunea de persuadare a fost încheiată rapid aşa că în 10 minute eram ready to roll. Ţop hop, rapid peste linia de tramvai, ţop hop tăindu-i faţa unui alt cetăţean cu maşina în trafic, ce nu s-a sfiit să îşi prezinte nemulţumirea în mod plastic, ţop hop ajungem la ieşirea din Bucureşti. (okey, trebuie să încetez să mai spun "ţop hop"). Având în vedere că locurile nu fuseseră ocupate integral (motivul aveam să-l aflu mai târziu. se pare că respectivul nu plătise cotizaţia la Societatea Anonimă a Şoferilor de Microbuze Giurgiu, prin urmare nu putea participa la programul cu jumătatea de oră, de care vă spusei mai înainte) nenea şofer a oprit pentru a integra veseliei aromelor din microbuz şi pe nişte indivizi ce purtau voioşi la teacă sticlele cu coniac. " O să fie bine, atâta vreme cât se aşează în spate şi nu îmi răvăşesc aura", zic eu. Însă uitai să precizez că pe locurile din spatele meu se aflau nişte domniţe ce discutau grav despre dificultatea studiilor în cadrul liceului din Călugăreni, unde activau, şi despre cum o să fie gospodăria dânselor când vor fi înnobilate cu statutul de muiere măritată. "Fată, să vezi ce mi-a zis mie taică-miu. Fată, să vezi, cică, dacă nu-l fac de ruşine în sat, cică îmi face cea mai mişto nuntă. Cu maşini d-alea mişto, fată." Dar divaghez. Mă-ntorc la indivizii cu răchiul. Aceşti distinşi şi onorabili cavaleri au fost atraşi automat (precum muştele la...) de zâmbetele prostatice ale ocupantelor locurilor din spatele meu. Domni cu experienţă vădită de viaţă , au purces la curtări conversaţionale. " Să moară George, pisi, da dă unde eşti ? n-ai şi tu un id dă mess?" " Să moară George, da cum tă cheamă?" George, odraslă a lui Dumnezeu, desigur, avea să devină laitmotivul întregii conversaţii, după cum bine urma să aflu. Conversaţia a înaintat pe tărâmuri existenţialiste, asupra mutabilităţii sinelui: "Păsărică, hai să facem o poză. Mergem sâmbăta viitoare la discotecă?"
Iertare, chiar şi relatarea discuţiei îmi provoacă eroziuni mentale. Prin urmare, trec direct la motivul izbucnirii negativismului.
Cum va fi posibil în relativul viitor să reuşească o campanie de relaţii publice să modifice comportamente, să stimuleze schimbări de mentalităţi sau să responsabilizeze având în vedere că jumătate (sau mai mult) din populaţia ţării este formată din tocmai acest tip de indivizi?
Parol că demersurile specialiştilor în relaţii publice din România sunt sortite apodictic eşecului.
Sursă foto