Compoziţie ad-hoc abstrusă

Noul an universitar este urmat într-un mod mai mult sau mai puţin simbolic de alte începuturi. Aş putea enumera, fără să greşesc prea tare, începutul unui nou anotimp, (pariu că ista nu v-a trecut prin căpşoarele luminate) începutul unui nou sezon de premiere pe la teatre, opere şi asociaţii culturale şi pe un plan o leacă mai personal, începutul unei relaţii intime între mine şi noul meu cartier. Da, de anul acesta îmi fâlfâi liberă aripioarele dezmorţite prin Dristor. ( îmi este încă neclar motivul pentru care această afirmaţie mă trimite automat cu gândul la versul semi muzical "In Dristor ai pe cinevaaaa”). Lucrul pe care îl agreez cel mai tare la dânsul (cartierul, desigur) este caleaşca ce mă aşteaptă zilnic la poartă, în traducere postmodernistă, metroul care îşi întinde rădăcinile exact în faţa scării mele. Lucru genial, de altfel, dacă cugetezi lucid cu un pahar de Metaxa în faţa degetului mic de la mâna stângă. Aş avea totuşi o problemă. Rezumată metodic: tentativele mele de a nimeri "gura” potrivită s-au finalizat, toată săptămâna, cu o mare neizbândă. Frustarea mea recurge din ridicolul situaţiei: cum să ai metrou la scară şi să nu nimereşti ieşirea potrivită? Aşa că scrisei această înălţătoare istorisire pentru a declara în mod public (roşind de la nas în jos) că eu şi metroul de la Dristor avem o gravă problemă de comunicare. Prin urmare, sunt decisă să accept sfaturi, consiliere şi medicamente din gama Prozac. Sau poate se oferă un cetăţean concesiv cu ăi ce au probleme cu orientarea subpământeană să mă ia frumuşel de degetul mare şi să mă împingă spre lumină a.k.a. ieşirea cea bună.
Later edit: Telenovela comunicaţională şi-a jonglat soluţionarea apriat, fără dramatisme, lamentări ori dependenţe sobre sau umoristice.

(sursă fotografie)