Arc pseudo-creativ de caricatură maniheistă

Motto-ul zilei: a scrie înseamnă a rescrie

Se făcea că freamătul turbat al motoarelor turate nebuneşte pe artera urbană ce se zărea anemic de la penultimul etaj al blocului îşi diminuase intensitatea. Ea stătea ghemuită în colţul dormezei, arcuindu-şi din când în când spatele, şi privea aparent meditativ la cerul ce îşi schimbase de acum culoarea în roşu – albăstriu, culoare uşor artificială în viziunea ei. Gândul îî zbură către omuleţul verde ( îî plăcea să pretindă că toate persoanele ce o răsfăţaseră la un moment dat în conversaţii savuroase erau verzi.) din seara precedentă. Oare cum i-a permis el să îi distribuie cu nonşalanţă mici răutăţi gratuite aromate cu o voce blajină, de persoană ce ştie că are atâtea de transmis, încât la moartea ei se va rezerva o pagină întreagă de comentarii maiestuoase în ziarul catalogat drept inoportun? Şi cum de i-a permis să pună rapid în aplicare soluţia ei de compromis referitor la împărţitul unei ţigări? Amintirea ţigării rupte la jumătate îi proptise o senzaţie înecăcioasă ce o determină să tuşească preţ de 32 de secunde. Cerul îşi concretiză de acum transformarea într-un albastru marin. Tumultul gândurilor îşi reluă linia anterioară. Anonimul acela meritase oare mai mult decat o pecete de rămas bun? Natura-i indecisă şi inconsecventă o irita în acea clipă. Îi revenea aluziv în memorie replica colegei de noctambulism nocturn „ mai bine regreţi ceva ce ai făcut decât ceva ce nu ai făcut”. Vocea vecinului de palier împunse liniştea vestibulului. Teribil, dragă, când nu îţi poţi auzi sunetul minţii datorită inciziilor turbulente din exterior. (sursă fotografie)