În prag de an II

Ţin bine minte. Anul trecut, cam în aceeaşi perioadă, mă zbăteam între incertitudini decizionale de toate culorile, formele şi mărimile. Mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă în ceea ce priveşte facultatea, locaţia şi desigur dacă voi reuşi să fac faţă cel puţin satisfăcător valului de schimbări. Iar asta pentru că niciodată nu am fost prea grozavă la a întâmpina cu naturaleţe schimbările. Mereu am oscilat între spontaneitate şi meditare, între un eu constant incert şi negativist şi un sine dornic de aventură şi schimbare. Mutatul în Bucureşti, cu toate simbolismele, penitenţele asumate şi auto-impuse ce au urmat de la sine şi începutul facultăţii au trecut în acelaşi ritm alert. Nesiguranţele de început au fost urmate de îngrijorările în ceea ce priveşte finalizarea proiectelor, capacitatea de a mă ridica la un anumit nivel (impus fie de mediul academic, fie de mine) sau cea de a interacţiona cât mai eficient.
Îmi aduc aminte cum la mai toate seminariile din semestrul I, profesorii erau intrigaţi în legătură cu motivele alegerii acestei facultăţi în defavoarea altora. Răspunsul nu l-am aflat în totalitate decât după finalizarea unui an de studiu.
E simplu:
- pentru că a fost, este şi în mod cert va fi o provocare;
- pentru că mă determină să vreau să devin mai bună, ca specialist sau pur şi simplu ca persoană;
- pentru că îmi deschide orizonturile;
- pentru oamenii grozav de faini din jurul meu, voluntariate sau activităţi extracurriculare;
- pentru că îmi motivează toţi neuronii să joace salsa şi bachata în ritmuri culturale, reprezentând parcă o frescă a vieţii mele viitoare.
De parcă un moşuleţ înţelept m-ar privi înţelegător şi mi-ar spune "nu toate drumurile tale vor fi pavate, dar în mod cert vei ajunge întotdeauna la destinaţie".
Şi într-un final, pentru că mă mulţumeşte. Iar acest lucru ar trebui să sintetizeze totul.