My home is my station sau despre autosabotări

Îmi afund disperarea în artificial şi neutru şi scriu ca să nu urlu. Definesc starea aceea patologică de euforie permanentă, patetic de grotească de altfel, printr-o perpetuă căutare. Nu mai număr zilele, timpul a devenit irelevant şi oricum fiecare secundă mă trage mai aproape de omul Neanderthal. Mă închid în casă cu zilele, devin paraplegică mental şi-mi pierd voit contactul cu realitatea, pe care de acum o privesc doar detaşat, printr-o vitrină opacă şi murdară. Mi-am adus aminte că pot să scriu pentru a-mi uşura conştiinţa, deloc ezoteric şi înălţător ci doar foarte personal. Mă simt de parcă am trăit suficient pentru a fi bătrână, dar prea puţin pentru a ştii realmente ceva. Am căpătat îndestulă experienţă de viaţă pentru a nu face nimic cu ea, 23 de ani de detoxificare a tuturor convingerilor prestabilite. Mi-e frică că o să fiu mult prea mobilă pentru totdeauna şi că o să-mi car amintirile-n spinare precum nişte comori însemnate pe care să le scot din buzunarul jachetei doar în faţa străinilor din gările lumii. Pe de altă parte, mi-e frică că nu o să fiu aşa. E chiar simplu de altfel: nu-i înţeleg pe ceilalţi şi ei nu mă înţeleg pe mine. E aproape enervant de clişeic. Tânjesc mereu după ceva indefinit şi abscons, devin aproape imaterială şi fatidică, un ienicer al vremurilor mai bune în care nu dormeam cu zilele la rând. Am devenit ridicolă prin încrâncenarea cu care îmi port “ nu ştiu-l” lipit de frunte, etichetările dominante mi-au devenit ecourile suspinelor, iar zilele în care sunt doar melancolică sunt din start catalogate drept zile bune. Tânjesc după linişte doar pentru că îmi place glasul nimicului meu, iar de multe ori respir pentru că nu am nimic mai bun de făcut.