Din câte îmi aduc aminte, până mai de curând, încă eram prinsă în pasa de tranziţie dintre natura mea de provincială (oraşul, şcoala, liceul, persoanele cunoscute) şi cea care începea să prindă gustul urbei bucureştene. Vacanţa aceasta mi-a demonstrat că tranziţia s-a încheiat şi că urmele de regret de sub care priveam oraşul natal s-au cam spulberat sub influenţa comparaţiei cu Bucureştiul.
De ce nu mai există o conexiune cu oraşul natal? Păi să analizăm o leacă, zic, posibilităţile de petrecere a timpului liber. Giurgiu este mândrul posesor al unui teatru, relicvă încă vie a perioadei comuniste (pe principiul - fiecare oraş mic are un teatru şi fiecare comună un cămin cultural) clădire "maiestuoasă" plasată exact în buricul târgului. Spectacole? Desigur, mai ales cele legate de tradiţiile locale şi grupuleţele de dans ale Casei de Cultură. Ah, da, şi să nu omit tentativele de punere în scenă a unor piese clasice, pe durata cărora, nu ai răbdare nici măcar să arunci cu roşii în actori. Dară ca să nu fiu acuzată că nu remarc potenţialul artistic al locuitorilor oraşului, trebuie totuşi să menţionez că fură câteva specimene atractive de actori/actriţe ce migrară frumuşel mai la nord, în speranţa dobândirii notorietăţii în mărita capitală. O, da, pentru Giurgiu, Bucureştiul este echivalentul Hollywoodului.
Bun, ce mai e? Menţionai deja Casa de Cultură, unde mai vine câte un scriitor local să îşi citească poemele. Sunt atât de grozave, încât adormi pe scaune. Şi scaunele sunt cel puţin din perioada disco a naţiunii. Şi mai cântă câte o elevă de liceu, ce dobândeşte automat pe această cale, popularitate exorbitantă. Fabulos.
Altceva. Ce mai e dragă, în ăst mirific oraş? Stai aşa, că nu spusei încă de cinematograf. Clădire situată pe strada Mircea cel Bătrân ( izul istoric ni se trage şi de la Dunărea ce se revărsa până mai ieri chiar pe cea stradă), cinematograful se numea "Bucureşti". (observăm şi aici o înclinaţie către preslăvirea capitalei, ce ne priveşte impunător de la 60 de km? Hai să zicem că da.) Remarcaţi probabil verbul meu la trecut. Da, se numea, deoarece cam fu închis, datorită lipsei clientelei. Adevărul e că edificiul are cam vârsta copacului - monument al naturii - de peste drum şi duhneşte a substanţe la care nu vreau să ma gândesc fără să îmi iau batistuţa brodată din sertar şi să-mi acopăr năsucul.
Să nu uit de parcuri. Sunt 2. Unul mai în deal, altul mai la vale. Parcul "Alei" îi menţionat cam în toate scrierile istorice. Ceea ce nu se găseşte în descrierile despre acesta, este că nu prea ai vrea să te prindă noaptea prin el. Parol. Doar dacă te incită bezna şi posibilitatea violului. Ăl de mai la vale, "Mihai Viteazul" (da, edililor oraşului le curge patriotism prin vene) e populat, pe vreme bună, cu specimene (nu o să pretind că mă refer la o anumită etnie. nu, nicidecum) ce se lăfăie în manele melodioase şi coji de seminţe.
De fapt, trebuie chiar lăudate tentativele de exerciţiu în direcţia comunicării sociale. Întreaga jumătate de oră, cât durează parcurgerea oraşului de la un capăt la celălalt, abundă în astfel de străduinţe. De la taximetrişti ( ce-i păpuşa, de ce nu vorbeşti, ţi-a tăiat popa limba?) până la elevi de şcoala generală. ( vai, dar m-aş rusina teribil de-ar trebui să reproduc merituoasele lor cuvântări).
Ajunserăm la baruri, cluburi. Eram informată în legătură cu existenţa unui club, în proximitatea catedralei (:D), la mare cătare în zilele mele liceale, însă ista cam luă foc. De cineva s-a lăsat impresionat de rugăminţile fierbinţi ale tineretului giurgiuvean, probabil dânsul (clubul) a renăscut din propria-i cenusă.
Îi musai să menţionez şi existenţa a 3 pizerii, vreo 5 restaurante ce se vor cu stea-n frunte, un local "chic" ce înconjoară Turnul Ceasornicului (să zicem doar că inovatorii constructori ai acestui local sunt probabil bântuiţi de tata turc, ăl care l-a construit pe la 1700, cu oricare destinaţie, numai aceea de amuzament nu) şi un pub ce miroase a bodegă.
Da, târgul cosmopolit din perioada interbelică, este astăzi doar un oraş ce arată bine, dar miroase al naibii de tare. (nu, nicidecum datorită etniei ce populează cam jumătate din oraş. nu, nu).
Fin.
De ce nu mai există o conexiune cu oraşul natal? Păi să analizăm o leacă, zic, posibilităţile de petrecere a timpului liber. Giurgiu este mândrul posesor al unui teatru, relicvă încă vie a perioadei comuniste (pe principiul - fiecare oraş mic are un teatru şi fiecare comună un cămin cultural) clădire "maiestuoasă" plasată exact în buricul târgului. Spectacole? Desigur, mai ales cele legate de tradiţiile locale şi grupuleţele de dans ale Casei de Cultură. Ah, da, şi să nu omit tentativele de punere în scenă a unor piese clasice, pe durata cărora, nu ai răbdare nici măcar să arunci cu roşii în actori. Dară ca să nu fiu acuzată că nu remarc potenţialul artistic al locuitorilor oraşului, trebuie totuşi să menţionez că fură câteva specimene atractive de actori/actriţe ce migrară frumuşel mai la nord, în speranţa dobândirii notorietăţii în mărita capitală. O, da, pentru Giurgiu, Bucureştiul este echivalentul Hollywoodului.
Bun, ce mai e? Menţionai deja Casa de Cultură, unde mai vine câte un scriitor local să îşi citească poemele. Sunt atât de grozave, încât adormi pe scaune. Şi scaunele sunt cel puţin din perioada disco a naţiunii. Şi mai cântă câte o elevă de liceu, ce dobândeşte automat pe această cale, popularitate exorbitantă. Fabulos.
Altceva. Ce mai e dragă, în ăst mirific oraş? Stai aşa, că nu spusei încă de cinematograf. Clădire situată pe strada Mircea cel Bătrân ( izul istoric ni se trage şi de la Dunărea ce se revărsa până mai ieri chiar pe cea stradă), cinematograful se numea "Bucureşti". (observăm şi aici o înclinaţie către preslăvirea capitalei, ce ne priveşte impunător de la 60 de km? Hai să zicem că da.) Remarcaţi probabil verbul meu la trecut. Da, se numea, deoarece cam fu închis, datorită lipsei clientelei. Adevărul e că edificiul are cam vârsta copacului - monument al naturii - de peste drum şi duhneşte a substanţe la care nu vreau să ma gândesc fără să îmi iau batistuţa brodată din sertar şi să-mi acopăr năsucul.
Să nu uit de parcuri. Sunt 2. Unul mai în deal, altul mai la vale. Parcul "Alei" îi menţionat cam în toate scrierile istorice. Ceea ce nu se găseşte în descrierile despre acesta, este că nu prea ai vrea să te prindă noaptea prin el. Parol. Doar dacă te incită bezna şi posibilitatea violului. Ăl de mai la vale, "Mihai Viteazul" (da, edililor oraşului le curge patriotism prin vene) e populat, pe vreme bună, cu specimene (nu o să pretind că mă refer la o anumită etnie. nu, nicidecum) ce se lăfăie în manele melodioase şi coji de seminţe.
De fapt, trebuie chiar lăudate tentativele de exerciţiu în direcţia comunicării sociale. Întreaga jumătate de oră, cât durează parcurgerea oraşului de la un capăt la celălalt, abundă în astfel de străduinţe. De la taximetrişti ( ce-i păpuşa, de ce nu vorbeşti, ţi-a tăiat popa limba?) până la elevi de şcoala generală. ( vai, dar m-aş rusina teribil de-ar trebui să reproduc merituoasele lor cuvântări).
Ajunserăm la baruri, cluburi. Eram informată în legătură cu existenţa unui club, în proximitatea catedralei (:D), la mare cătare în zilele mele liceale, însă ista cam luă foc. De cineva s-a lăsat impresionat de rugăminţile fierbinţi ale tineretului giurgiuvean, probabil dânsul (clubul) a renăscut din propria-i cenusă.
Îi musai să menţionez şi existenţa a 3 pizerii, vreo 5 restaurante ce se vor cu stea-n frunte, un local "chic" ce înconjoară Turnul Ceasornicului (să zicem doar că inovatorii constructori ai acestui local sunt probabil bântuiţi de tata turc, ăl care l-a construit pe la 1700, cu oricare destinaţie, numai aceea de amuzament nu) şi un pub ce miroase a bodegă.
Da, târgul cosmopolit din perioada interbelică, este astăzi doar un oraş ce arată bine, dar miroase al naibii de tare. (nu, nicidecum datorită etniei ce populează cam jumătate din oraş. nu, nu).
Fin.
Un comentariu:
zau ca m-as inarma cu un soi de bazuka cu tinta fix potrivita in turnuletele de alama ce stralucesc in incinte pazite de pitici. numa' ca sa miroasa mai omeneste a praf de pusca
Trimiteți un comentariu