Before sunrise - reflecţii mai mult sau mai puţin calculate

Cred că oamenii suferă de singurătate. Oamenii în general. Nu ştiu dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele trecute. Nici dacă mai mult sau mai puţin decât în secolele viitoare. Dar pe ce îmi bazez afirmaţia? Care sunt argumentele solide care să îmi susţină teoria?
Nu cred că am. Poate doar faptul că am remarcat tendinţa universală a oamenilor de a realiza proiecţii romantice asupra lucrurilor. ( proiecţii de genul - “ probabil că ploaia o să mă ude leoarcă şi o să fac o mare baltă în jurul meu în metrou, dar e romantic ca picăturile să îţi sărute genele;
sau - aş putea să îi pun zahăr în cafea, dar sunt sigură că o să i se pară oricum dulce pentru că mă are pe mine lângă el în dimineaţă asta;
ori - dacă e apus, soare, mare şi o scoică te zgârie, lin sau nu, probabil e momentul oportun să îi declar dragostea.
Nici nu mai e nevoie să vorbesc despre toate clişeele astea pe care le întâlnim prin filme. )
Sau să viseze cu ochii deschişi. Sau încercarea de a se izbi de ceilalţi în metrouri sau pasaje, din dorinţa, nerecunoscută mai mult ca sigur, de a simţi atingerea cuiva. Chiar şi a unui străin.
Lucru care mă face să mă întreb de ce relaţiile interumane sunt atât de complicate. De ce naturaleţea apare doar după zile, nopţi şi împărţirea unei prime căni cu ceai? Complicaţiile apar din vina noastră, desigur, dar chiar trebuie să devină un mecanism patologic? Sunt generaţiile viitoare predestinate să îşi piardă pe vecie intimitatea şi capacitatea de a comunica? Regresiunea psihică va fi datorată parţial singurătăţii? Prea multe întrebări pentru o minte ce îmbătrâneşte mecanic.
Simple lesson of the day: hug more and hug longer.